Cea mai frumoasa zi

N-am inteles niciodata cum functioneaza un zmeu. Le vedeam cu zecile, colorate si agitate, atunci cand ai mei ma obligau sa stau intinsa pe nisip ca sa ma bronzez pe fata, cu soarele lacrimandu-mi ochii. Nici de bronzat nu ma bronzam, doar reuseam sa ma inrosesc asa putin cat sa ma usture pielea o saptamana. Nici in apa n-aveam voie sa intru decat dupa un orar riguros si sub urmarirea adultilor. Mai ales ca in familia noastra de printese alb-transparente se transmite constiincios din mama-n fiica o teama crancena de apa si o lipsa totala de talent la inot. Numai Merveilleuse soeur a rupt traditia, si tare ma intreb daca Maria o s-o urmeze pe ea sau pe noi celelalte.

Dar despre Maria altadata, s-o lasam sa mai creasca la caldurica si sa ne intoarcem la zmee. Ziceam ca obisnuiam sa le urmaresc cum se zbat si se incurca unele in sforile altora, fara sa inteleg nimic din sistemul de zbor. La un balon intelegi ca zboara fiindca e usor. La un BAe 146-YR BEA intelegi ca zboara pentru ca are motor. Dar cum faci un zmeu sa zboare...n-am inteles nicicum!

Apoi a venit cea mai frumoasa zi, in care intr-o zi de joi 7 iunie 2002 am dansat desculte pe covorul cu Elvis, am urcat in turn, am coborat in pivnita, iar apoi am luat zmeul de pe terasa Siminei si am fugit la Academie sa-l lansam. Si nici macar atunci, in cea mai frumoasa zi, n-am inteles nimic din cum faci un zmeu sa zboare. Schimbam locurile, cine alearga mai repede, mai intai cu zmeul in fata si cu sforile in spate, apoi cu sforile in fata si cu zmeul in spate...nu ne-a folosit. Zmeul n-a zburat.

Asa ca am ramas cu o mare neimplinire. Si sunt dispusa la promisiuni mari. Ma marit cu primul zmeu care ma invata sa-l fac sa zboare! Asta e!

Enigma lui Adam

"Eu nu mananc carne", marturisesc, de parca n-as putea sa spun ca sunt la cura, ceea ce nu numai ca m-ar face sa par o printesa gratioasa si la moda (si cui nu-i place asa ceva?), dar ar si epuiza subiectul in 5 secunde. Insa eu aleg sa spun adevarul, ceea ce ma supune la jumatate de ora de glume despre cat de nesanatoase sunt legumele de fapt in zilele noastre, despre cum vegetarienii mor mai tineri, despre absurdul unei vegetariene care fumeaza; dupa care Adam se gandeste ca poate motivul e protectia mediului si, iata, incep glumele despre absurdul unei vegetariene care nu merge nicaieri fara masina. 

Asta e doar inceputul. Dupa care incepe etapa persuasiunii, in care Adam primeste intariri de la toata familia extinsa. Hai, doar un carnat; nu vrei doar sa gusti un mic, cel mai mic mic; uite, iti pun doar varza de la sarmale, fara carne; sa stii ca asa cum o fac eu, carnea de miel nici n-are gust de miel (sigur, are gust de escargots); macar acum ca e Craciunul (intotdeauna exista o ocazie care poate sustine fara drept de apel re-conversia: macar acum ca e Pastele, macar acum ca e ziua mea, macar acum ca a iesit Basescu, macar acum cat suntem la inceput de criza ca dup-aia cine stie cand mai vedem noi carne).

Dar nimic nu se compara cu etapa a treia, a blocajului; ii spun a blocajului pentru ca niciun Adam nu pare sa asimileze 100% informatia ca eu totusi nu mananc carne. Parca suprima cumva aceasta informatie undeva in subconstientul lui carnivor. Drept pentru care, nu sunt deloc mirata atunci cand ma intreaba ce vreau sa mananc si-i spun orice fara carne, iar el apare cu o salata cu pui sau sandvis cu snitel de porc. Din punctul lui vedere, printr-un mecanism bizar, faptul ca o asemenea portie mica lui nu i-ar ajunge nici pe-o masea echivaleaza cu a nu avea carne.

Dau carnea la o parte si ma amuz gandindu-ma ca pana si Shirin e nedumerita de optiunile mele, dar barem ea se manifesta mai subtil; pur si simplu stie ca ceea ce mananc eu e total neapetisant si nu miauna niciodata cersetor langa mine atunci cand mananc. Se orienteaza intotdeauna spre alti locuitori ai casei. Ceea ce ma multumeste pe deplin.

Episodul terasa

In plan indepartat, muntii Atlas. In plan apropiat, fantana arteziana cu faianta cobalt si petale de trandafiri pe margine. Langa balustrada terasei, un cuplu de porumbei. Iata, ma emotionez: porumbita stand nemiscata pe ou, porumbelul alaturi o pazeste, nemiscat si el. Devotat, as spune eu. Dar Lupul cel bun se uita la mine si rade: "Sigur, iata-l ce mandru nevoie mare e acuma! Dar de dimineata, cand a zburat putin biata sa-si dezmorteasca si ea aripile si l-a lasat pe el responsabil de ou in cuib, ce crezi ca facea? Se tot foia, se rasucea, se intorcea de pe o parte pe alta, numai de clocit n-avea chef!".

Oare porumbeii si-or alege perechea pe viata? Daca da, asta mica s-a pricopsit cu un tata denaturat pentru viitorii copii. Nici n-au iesit inca din ou si deja il indispune grozav ideea de a le purta de grija. N-are a face, nu ma bag, sting tigara si inchid usa de la terasa in urma mea. Daca si l-a ales, sa se descurce!

Gazelupu & gazelady episodul 1

Deschid usa, intru in camera, in stanga ma asteapta un buchet de trandafiri. Fac dreapta, urc doua trepte si ajung langa pat. Pe pat iar trandafiri si o scrisoare de bun-venit. Miroase a ulei de ambra.

Aviz fetelor care isi traiesc viata visand la printi verzi pe pereti: de mentionat ca in povestea asta nu e implicat niciun barbat hiiiper-romantic. Nicidecum. Nu exista asa ceva nici macar in Casablanca (filmul), cu atat mai putin in Marrakech (orasul). E 100% meritul fetei de la curatenie, cu ochi negri cum numai in Maroc intalnesti (asta cu ochii negri am aflat-o de la tanarul din magazinul de mirodenii, care s-a grabit sa adauge "nu ca voi ati fi urate, les gazelles!". Doamne fereste!).

Talcioc Verde

Ma soeur ma obliga sa-mi vand vechiturile la targul care va fi duminica la Verde Cafe. Imi pica o lacrima pe tastatura in timp ce-i promit ca voi veni. Si ma si gandesc cu groaza cum vor ajunge pe o paturica la vanzare toate pisicile mele albastre de plus, toate bluzele din clasa a sasea cu maneci destramate, numai bune de purtat in Vama Veche, margelele de lemn din care imi tot promit ca voi face cercei la un moment dat cand voi avea timp, fularele pe care le-am tricotat in liceu...

Si ma razgandesc. Voi veni la Verde Cafe duminica, pentru ca merveilleuse soeur mi-a promis ca va fi frumos, cu prajituri si ceiut, iar eu am incredere in ea. Dar nu voi vinde nimic, pentru ca imi iubesc prea mult vechiturile. Dimpotriva, voi cumpara vechiturile altora, le voi atasa cate o poveste si le voi iubi aproape la fel de mult ca pe ale mele.

Despre femei si alte animale

Lupul cel bun rade mult si cu toti dintii (perfecti), vorbeste mult si cu tot corpul, scoate sunete, chitaie, miorlaie si galgaie in functie de situatie. Miroase a cuisoare si a piper de la atata vin cat a putut sa bea din merindele Scufitei rosii. Are ochi patrunzatori si vede pana in inima (codrului).
Isi doreste un lup cehoslovac, tovarasul de drum ideal: face mult si vorbeste putin (mai putin in noptile cu luna, cand il apuca haulitul). Pana una alta, lupul cel bun se multumeste sa-si alunge uratul cu o pantera neagra care tine neaparat sa-i faca lupului un barlog caldut, tapetat pestetotpestetot cu propria ei blana.
Lupul cel bun fierbe merisoare, afine si mure, le incanta, le descanta, iar apoi vopseste cu ele esarfe uriase sub care sa se ascunda de vanator (si de lume).

Vanatorul nu stie multe: pentru el orice lup e rau. Asa ca lupul cel bun trebuie sa-si poarte singur de grija.

Cana de fier

Abia ma impacasem cu ideea de a merge mai departe; abia deschisesem busola de la Bamse ca sa privesc prin ochiul ei spre o noua cale...si iata ca un volum de poezii m-a dat peste cap cu busola deschisa cu tot.
Timisoara, orasul tuturor inceputurilor. O discutie rupta din alta lume. La fiecare cuvant al celor 8 noi prieteni imi venea sa strig stati, stati, trebuie sa-mi scot caietul de visuri si sa notez asta, pentru ca maine n-o sa-mi mai vina sa cred ca s-a intamplat chiar asa! La finalul discutiei, domnul de 40 de ani cu plete si bratari cu tinte imi spune "Domnisoara, ati fost minunata! Am o carte la mine, imi permiteti sa v-o daruiesc?". Imi scrie o dedicatie. Imi saruta mana.

Ca sa pot sa iau cartea cu mana cealalta (nesarutata), trebuie sa dau drumul busolei. Cade. Din acest moment, se poate intampla orice.

Ladies gone wild

Disclaimer: afirmatiile de mai jos nu reprezinta (neaparat) punctul de vedere al autoarei acestui blog. Fiecare cuvant este subiect al legii negeralizarii sociologice si se refera strict la indivizi determinati si nu la intreaga populatie din care indivizii respectivi au fost extrasi. Va rugam respectati drepturile de autor si faceti trimitere la personajul Domnita Ralu de fiecare data cand citati in viata de zi cu zi aceste vorbe de duh.

Domnita Ralu: ia mai da-i in doamne iarta-ma
Domnita Ralu: toti sunt niste cretini
Domnita Ralu: sunt cvasihandicapati
Domnita Ralu: in relatiile cu femeile
Domnita Ralu: sunt niste lasi
Domnita Ralu: nu isi asuma niciodata nimic
Domnita Ralu: daca ar putea sa plece
Domnita Ralu: si sa se intoarca de cate ori vor ei
Domnita Ralu: fara sa trebuiasca sa dea explicatii
Domnita Ralu: nici nu isi pot asuma o alegere - frate, sunt cu asta, ma abtin!
Domnita Ralu: nici nu le place sa joace rolul masculului pana la capat
Domnita Ralu: se scuza
Domnita Ralu: dau din colt in colt
Domnita Ralu: cand vad ei ca nu mai e nimic de facut
Domnita Ralu: de regula se dau la fund
Domnita Ralu: fara niciun cuvant
Domnita Ralu: niste cretini!

Onuca comment: Si eu, si eu! Sa aduc si eu o completare!
Domnita Ralu post-edit: Am ajuns, iata, la concluzia ca la inceputul anilor '90 au disparut ultimii barbati adevarati. Tot ce a urmat dupa n-a fost decat o facatura. Acum imi pare si rau ca nu mi-am facut rezerve, asa, ca la vreo 3-4 barbati pe care sa-i pun la conservat pentru zile negre.

Scleroza Madonnei sau despre cum discriminarea nu e buna

Ne place sa ne lamentam. Ne lamentam daca nu avem concerte, ca suntem ultima tara din lume fara stadioane si normal ca nu vrea nimeni sa cante in Romania. Ne lamentam si daca avem concerte, ca s-a auzit prost, oamenii au falsat si au facut playback (si, dupa cum stim cu totii, "playback poa' sa faca si o surdo-muta").

Concertul Madonnei n-a fost nici mai mult, nici mai putin decat era de asteptat sa fie. Adica femeia a dansat, a schimbat outfit dupa outfit, a avut proiectii si scenografii spectaculoase. Atat. N-a dat dovada de o voce extraordinara, pentru ca nici nu ne asteptam la asta din partea ei; cine credea ca o va asculta pe Tarja Turunen n-a nimerit unde trebuia. Ca sa nu mai zic de bomba pe care am auzit-o azi dimineata, de la niste oameni scarbiti ca momentul romanesc (pe care il anuntase media noastra minunata) a fost de fapt un dans tiganesc; ce, Madonna crede ca noi suntem tigani? Madonna nu crede nimic despre noi pentru ca nici n-o intereseaza. Ea n-a avut nicio clipa intentia de a pregati un moment romanesc; La isla bonita a fost imbogatita cu acorduri tiganesti est-europene (est-europene, da balcanice, nu romanesti!), iar melodia a fost cantata asa pe tot parcursul turneului. Nu suntem noi nici mai speciali, nici mai obiditi decat altii.

In schimb, n-am putut sa nu observ ca desi nu arata de parca ar avea 50 de ani, Madonna manifesta totusi niste semne de scleroza. Care-a fost treaba cu momentul "Am auzit ca in estul Europei exista discriminare impotriva romilor. Vreau sa va spun ca discriminarea nu e buna!"? I-auzi! Ii multumim doamnei cu show-ul ca se erijeaza intr-un Bono de moralitate si toleranta. Aparent kabbala si yoga si-au facut efectul, poate o sa incercam si noi.

De vara

Eu cred ca scoicile ciobite sunt cele mai nefericite. Sunt luate, examinate pe toate partile cu un ochi critic si aruncate inapoi fara niciun fel de consideratie. Acolo raman, batute in cap de soare, departe de suratele lor, pentru ca atunci cand renunti la scoicile necorespunzatoare, nu le plasezi cu grija de unde le-ai luat, ci le arunci unde vezi cu ochii. Asa se intampla.

Ele nu vor fi niciodata curatate cu grija de nisip, nici mangaiate si nici daruite oamenilor dragi. Nu vor sta pe masa din sufragerie, sub o fereastra inclinata de mansarda, langa un buchet de levantica.

Oare faptul ca stau pe plaja toata viata lor compenseaza? Dor de mare.

Paradisul pierdut

Parul Anei a prins viata la Portofino. S-a umezit si s-a rasucit si s-a buclat, pana a ajuns la starea aia de gratie pe care o ai numai dupa ce faci dragoste. O stare fireasca, daca te gandesti ca Ana si-a gasit la Portofino paradisul pierdut (hence: dragoste) si ca acest paradis este locul ideal pentru luna de miere (hence: dragoste).

Si cand va fi Ana repusa in drepturi ca unica printesa a castelului de pe coasta, toate lunile petrecute in ospetie la ea vor fi de miere. Dimineata vom urca treptele multe si ca sa nu ametim uitandu-ne in jos spre apa ne vom sprijini de zidul traversat de soparlite mititele cat jumatate de deget, pana la farul de unde s-au aruncat indragostiti nemangaiati. Acolo ne va astepta Ana cu cafea fierbinte si cu numai trei scaune; ea va sta pe marginea zidului exclamand "Ce frumos miroase a cafea!" si totul in jurul ei va fi tonic. Seara vom cobori in port, iar acolo Ana va deschide o sampanie asa cum numai ea stie s-o faca, vom privi corabiile iesind in larg si soarele va apune corai de dragul ei.

Se ofera cineva sa petreaca aceasta luna de miere cu mine? Pot fi doua, sau trei, sau patru luni, castelul este al nostru pe vecie, iar Anei ii creste parul si nu e nimic mai frumos.

Mi-am aruncat ochii pe Cum sa fii o lady, complet intamplator, pentru ca era pe birou, iar eu asteptam agasata sa mi se trimita un mail care nici macar nu era atat de mare ca sa aiba circumstante atenuante (IT-ul? Ma ajuta si pe mine cineva?). Se deschide de la sine la pagina 87, capitolul "Organizarea unei petreceri", unde troneaza pe toata pagina urmatoarea regula: "O lady se va stradui sa afle si sa retina numele echipelor care joaca in finala campionatului national de fotbal."

Haida-de! Asta da criteriu ca sa separi graul de neghina in lumea plina de etichete a ladyship-ului autentic! Mi se pare corect si complet justificat! Asa ca intr-o alta lume paralela, in lumea plina de etichete (date de mine) a gentlemanship-ului autentic, un gentleman se va stradui sa afle si sa retina numele tuturor membrilor clanului Buendia dintr-Un veac de singuratate al lui Garcia Marquez. Asta e o regula fundamentala pentru a face conversatie intr-o petrecere reusita din lumea mea!

Poftim! La fel de justificat!

Post edit la Stirling Moss

Prolog: Un armasar, cu cat e mai inalt, mai musculos, cu parul mai negru si ochii mai galesi, cu atat te arunca mai tare. Te azvarle de nu stii cum sa te mai aduni de pe jos!

Scenariu: Athos da din cap, cabreaza putin-putintel cat sa ma sperie, necheaza de doua ori si face un salt artistic in lateral, numai la vreo 5 metri asa, cu o miscare elicoidala din gat de toata frumusetea. Crisa nici nu-si da seama cand i-au scapat scarile din picioare, cert e ca zboara de pe sa descriind in aer un arc de cerc perfect. Rumoare in sala! Crisa aterizeaza intr-o baltoaca de noroi si nu sta pe loc, nu, ci se rostogoleste pe toate partile cu gratie!
(Aparte)Minunat, mi-am murdarit camasuta!
(Catre public)Sunt bine, sunt bine, nu mi-am rupt nimic!
(Catre Athos)Stiam eu ca numele tau nu-mi spune nimic bun!

Morala: Data viitoare ne orientam catre un exemplar mai banal, docil si bland, care iti mananca din palma. Nu esti asa de mandra cand il calaresti, dar macar stii ca te dai jos cand vrei tu, nu cand vrea el.

Who do you think you are? Stirling Moss?

De cand am descoperit echitatia (ca sa nu spun calaria si sa ridice Ruxandra o spranceana cu subinteles la mine: "De-abia acum ai descoperit-o, feit?"), impartasesc tuturor bucuria de-a avea un scop in viata clar, concis si liber exprimat.

Rezolutia mea e sa am un armasar de frizian, cel mai frumos cal din lume, inalt, negru si lucios, cu picioare musculoase dar subtiri, cu un trap care-ti da fluturasi in stomac numai cand il privesti. In fiecare seara as fugi de la birou ca sa-i dau bomboane cu aroma de mere, sa-l bat pe gat in timp ce ma chinuiesc in scari la trap saltat, sa-mi pun degetele peste narile lui cand e obosit ca sa-mi sufle aer cald in palma. Si promit ca n-o sa mai cer nimic altceva!

Encore une fois!

Ce-au invatat Ade & Crisa din Maroc:

1. Daca nu vrei sa treci printr-o spaima teribila, asaltata din toate partile de marocani dubiosi care se tin dupa tine ca oricum n-au altceva mai bun de facut, du-te insotita de cel putin un barbat: Marocul nu e loc pentru doua fete decoltate si singure care fac pe curajoasele!
2. Schimb valutar? Numai la banca!
3. Negociaza la sange, vanzatorii din medina sunt grozav de dezamagiti daca le dai cat cer. Special price for you, my friend, special price for you!
4. Argintul berber nu e argint 100%, dar e totusi inoxidabil, asa ca nu ne panicam
6. Sukram, dirham, salam
7. Fanta are gust de Frutty Fresh dublu indulcit si probabil ca asta si e
8. Camasa identica de la taraba de alaturi e intotdeauna facuta dintr-un material mai prost care se distruge la prima spalare, de unde si pretul mai mic
9. Pielaria se produce la Fez, iar pielea murdara se curata cu suc de lamaie
10. McDonald's are produse customizate (daca exista un McArabia, pe cand un McMamaliga?)
11. Tinerii vorbesc franceza, batranii mai putin
12. Orice negutator stie care e capitala Romaniei
13. Taxiurile sunt Loganuri turqoise
14. Concluzie: Marocul e o lume de iubit daca nu te sperii de primul contact si nu faci calea-ntoarsa in prima jumatate de ora

Road trippin'

1100 de km mai jos de Barcelona, pe coasta Mediteranei, dupa o noapte si-o zi de privit pe geamul masinii vilutele albe cu terasa pe acoperis si palmieri in curte, am ajuns fata in fata cu Africa si ne-am oprit. Ne tragem putin sufletul, ne facem plinul de sangria si pornim mai departe spre Maroc. Intre timp, ne-am asezat la rand pe nisip, gustand apa Atlanticului numai putin cu degetele de la picioare si fluturand din gene catre cavalerii care fac concurs de kitesurfing.

Deocamdata in frunte e Bruno din Fanta; va tinem la curent cu clasamentul final la concurs si la inimile noastre!

Only love, only love can leave such a mark Only love, only love can heal such a scar...

Merveilleuse soeur nu si-a facut niciodata probleme ca un concert cu multi rockeri care fac pogo, boxe care bubuie si eventual versuri licentioase n-ar fi locul indicat pentru a creste un copil. Drept pentru care asa m-a crescut ea pe mine, adunand an cu an un palmares impresionant de bilete de concert. Iar pentru asta ii multumim!

Si totusi, dintre toate aceste concerte, nu a fost nici unul care sa se compare cu experienta pe care am avut-o pe in locul de joaca al copiilor de la FC Barcelona. Madalina mica a inceput sa planga de emotie inca de la Snow Patrol in deschidere, dar marturisesc ca o lacrima mi-a scapat si mie cand au intrat U2.

Am facut un sincron frumos sarind in acelasi timp asa cum am invatat la gradinita, doar ca de data asta am invatat sa numaram nu pe "un elefant se legana" ci pe Vertigo: "uno, dos, tres, catorce...". Atata de tare ne-am emotionat, ca trei ore dupa fericitul eveniment inca aveam frisoane si nu ni se mai dezlegau limbile. "Cum a fost?" ne intrebau ceilalti copii din clasa; iar noi nu puteam decat sa strangem din buze si sa baiguim: "A fost...intr-un fel..."

Si ca sa intelegem mai bine ce frumos ne-am jucat noi, fredonam in cor:
http://www.youtube.com/watch?v=A8F_qKXCki0

Una Cuba muy libre y fresca!

Trei domnite romance in parcul Guell, fluturandu-si fustele in timp ce orchestruta boema le canta Zorba Grecul. Zorba a picat de nicaieri in acest peisaj, dar prezenta lui a fost exact cireasa de pe tortul colorat al lui Gaudi. Mediterana se linisteste, lasand valurile pe seama bancutelor de faianta crenelata si pictata. Ochii ni se scurg dupa strainul inalt cu palarie care ne prezinta CD-ul chitaristilor boemi.
Barcelona e colorata, rotunda si suficenta siesi ca un mar glazurat. Dementa ei e frumoasa. Si ne face si pe noi mai frumoase. Sau doar ni se pare nou, dupa prea multe cervezas, sangria si Cuba libre. Sa fie!

1000 de concerte, aceeasi problema

Eu cred ca la concerte oamenii ar trebui sa fie asezati dupa inaltime, de la mic la mare. Ca la orele de sport, cand pentru 45 de minute aveam oportunitatea sa socializam si cu oameni cu care in mod normal n-am fi avut prea multe de impartit, din simplul motiv ca eram de inaltime apropiata si ne puneau unul langa altul.
Inca de la intrare, cand ni se cere biletul si ne verifica in geanta: "Cutite, topoare aveti?", ar trebui sa fim filtrati printr-un cadru ca la montagne russe-urile de la Disneyland. Daca poti sa treci prin cadru, du-te in zona A. Daca nu-ti incape capul, pofteste in zona B! In felul asta, sora mea n-ar mai trebui sa sara decat de bucurie, in nici un caz ca sa vada peste umarul domnului din fata; iar balerinii ei frumosi adusi cu mari sacrificii de la Paris nu s-ar mai toci in varfuri.

In alta ordine de idei, le multumim domnilor de la Placebo pentru a doua experienta remarcabila pe care ne-au oferit-o si le promitem ca vom fi acolo si a treia oara cand vor veni in Romania
Carve your name into my arm
Instead of stressed I lie here charmed

Domnule Tanasescu, ma ajuti cu niste poze?

Atunci cand voi fi mica, vreau sa fiu ca Ines! Ines e flegmatica si directa si nu spune niciodata mai mult decat e necesar; ea te lasa sa citesti printre randuri. Ines citeste "Tournee du Chat Noir" cu cel mai graseiat 'r' din cate mi-a fost dat sa aud; ea invata la Scoala Franceza. Ines se indragosteste la prima vedere, dar e sarcastica si nepasatoare; ea stie ca qui s'aime se taquine.

Ines nu vrea ca langa printesa pe care tocmai a desenat-o sa apara si un print. In lumea ei de basm, printesele n-au neaparata nevoie de un print ca sa fie fericite. Ba mai mult, adauga Ines ridicand dintre creioane colorate ochii ei frumosi, am vazut chiar doamne care nici macar nu erau printese si erau foarte fericite singure!

Atunci cand o cuceresti, Ines iti spune cele mai frumoase povesti adevarate. Imi povesteste ca imediat ce termina clasa I (si numara pe degetele cate saptamani mai are: asta, inca una, 3, 4!), va pleca in Tunisia intr-o calatorie, de unde va invata multe. Nu ma pot abtine si-i spun ca si Simina mea a fost in Tunisia chiar saptamana trecuta, iar de-acolo mi-a adus o brosa din argint berber. Tocmai ma pregatesc sa-i explic ce-i cu berberii, cand Ines coboara vocea sa n-o auda nimeni altcineva si-mi spune secretul pe care i l-a incredintat mama ei cand a fost destul de mare ca sa inteleaga: "Stii ca de fapt Ines e nume berber? Spaniolii l-au furat de la berberi! Si-acum toata lumea ma intreaba de ce am nume spaniol; vezi, oamenii nu stiu!"