O busola pentru fiecare

N-a trebuit decat sa inchid ochii si sa intind mana, si busola pe care mi-o doream a venit singura la mine. Nu e mare si grea si nici nu se poate prinde cu suruburi de catedra asa cum mi-o aminteam dintr-o viata anterioara. Dimpotriva, e micuta de-o poti ascunde in san; se deschide ca un sipet cu comori; are o lentila micuta care nu-ti arata nimic, ci iti oglindeste ochiul, de nu mai stii ce sa crezi; are incrustat pe ea numele noului mileniu; si o sageata verde cu contur negru care iti raspunde la intrebari. Mi-e un pic frica de ea, dar o imblanzesc eu si apoi sa vedeti ce cuminte imi va raspunde la intrebari!

Nu stiu cat de mult ma va ajuta sageata verde cu contur negru sa pornesc la drum cu capul mai pe umeri; asa ca mai cantaresc putin lucrurile si o intorc pe toate partile, doar-doar descopar vreo cale secreta de a-mi gasi raspunsurile. Aflu asa: daca vrei sa ai puterea sa mergi pe drumul tau orice ti-ar aparea in cale, se cade sa pornesti cu fata spre Soare-Rasare; daca vrei sa-ti pastrezi ochii deschisi ca sa vezi lucrurile asa cum sunt, tot ce trebuie e sa pleci la drum cu fata spre Miazazi; daca vrei sa poti lasa in urma trecutul trebuie sa pleci cu fata spre Soare-Apune; ori daca vrei ca drumul sa fie lung, secretul e sa pleci privind spre nesfarsita Miazanoapte.

Daca o fi sau n-o fi asa, stiu pe cine sa intreb ca sa aflu: o invoc pe Onuca, sigur stie de la buna ei vreo vorba inteleapta despre inceputuri de drum. V-am povestit vreodata despre Onuca? Onuca mi-a fost vrajitoare candva intr-o viata trecuta, dar vanatoarea de vrajitoare frumoase de pica a facut-o sa se ascunda; si s-a ascuns asa de bine, ca nu-si mai aminteste nici o vraja. Buna si Scheii sunt radacinile vrajitoresti ale Onucai, si fara ele si-ar fi pierdut de mult orientarea intre atatea puncte cardinale. Daca stau acuma bine sa ma gandesc, nici Onucai nu i-ar prinde rau o busola mica pe care s-o ascunda in san si s-o intrebe de sanatate cand se deschid prea multe drumuri in fata ei. Se pare ca in sensul asta n-o ajuta nici ochii verzi de spiridusa ratacita, nici nasul de vrajitoare camuflata, nici cerceii cu broaste raioase care o oripileaza pe buna.

Inchid busola si ma hotarasc: o iau pe Onuca prietena de drum si pornesc spre Soare-Apune. Am facut un pact sa lasam in urma lucrurile prea grele pe care nu le mai putem cara cu noi; pastram in schimb busola. Si vom fi pe rand, in functie de situatie, Samwise Gamgee una pentru alta.

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

J.R.R. Tolkien - Stapanul inelelor, cel putin ultima parte

Am crescut mare!

Deunazi s-a intamplat ceva ce m-a facut sa inteleg ca s-a terminat cu joaca. Nu vanzarea casei bunicilor cu tot cu oratanii, nici demisia de la primul meu loc de munca - ala care m-a luat de mica si m-a crescut, ci reintalnirea cu colegii din generala. (Cum, chiar a trecut atata timp de cand s-a terminat scoala generala incat sa faceti deja prima intalnire de rememorare? Dap. Am facut-o.)

Nu va spun cum plec de acasa indreptandu-ma spre ei. Am inima cat jumatate de purice. Ma astept sa fie ca o intoarcere in timp. Ca atunci cand te urci seara tarziu intr-un tramvai aproape gol, atat de gol incat te sperii un pic si te simti ca un Gavrilescu si te astepti sa cobori intr-o alta lume. Doar ca nu in viitor, cu casa ta o ruina, ci in trecut, in lumea pagerului si a lui Leo di Caprio si a oracolelor si a scrisului pe banci si a primelor saruturi. Imi netezesc fusta ca sa-mi ascund emotiile.

Si totusi intoarcerea in timp n-are loc...Nu recunosc pe nimeni. Sunt oameni pe care nu i-am avut niciodata sau pe care i-am pierdut de atata timp, incat nu mai stiu cine sunt. Si chiar daca unii dintre ei sunt exact asa cum i-am lasat, imi sunt atat de straini incat nu mai pot sa ma intorc in timp.

La un moment dat in timpul discutiei, incercand sa ne amintim de fiecare pe unde mai e si ce mai face si mai ales cum am putea sa dam de el, cineva spune: "Cine s-ar fi gandit atunci ca e asa important sa ne lasam toate datele de contact? Eram asa de convinsi ca o sa ne vedem si maine, si poimaine, si peste 10 ani." O lectie foarte buna despre cum poti sa uiti oameni care ti-au fost dragi si impreuna cu care ai fi putut construi ceva. Eu credeam ca relatiile care cedeaza timpului sunt alea care n-au fost niciodata menite sa insemne ceva, si ca asa se face selectia naturala intre ce conteaza si ce nu conteaza in viata. Dar imi dau seama exact in momentul asta ca cedeaza timpului chiar si lucrurile care conteaza cu adevarat. Asa ca ma intorc si-i cer numarul de telefon omului de langa mine.

Am simtit nevoia sa va spun ca am crescut pentru ca am citit-o pe Merveilleuse soeur vorbind despre tristetea mare mare pe care a avut-o cand a auzit ca s-a vandut casa bunicilor. Asta a facut-o pe ea sa simta ca s-a terminat cu copilaria. N-am reusit sa empatizez cu ea, din simplul motiv ca nu am nimerit de-a lungul vietii mele in casa bunicilor decat de cateva ori, dintre care prima oara am facut urticarie, a doua oara am facut urticarie, a treia oara mi l-au taiat pe Zglobi ca sa-l manance de Pasti si am plans urland ca eu nu mai trec niciodata pe acolo, a patra oara am facut urticarie, a cincea oara am omorat trei puisori de gaina mici si galbeni (din greseala, imaginea lor inca te mai bantuie), a sasea oara era musai sa merg ca era o nunta, iar a saptea oara a fost inmormantarea...si asta a fost si ultima oara. Totusi am simtit si eu saptamana asta ca s-a terminat copilaria. Si am revenit in lumea oamenilor mari ca un Gavrilescu intors de la tiganci.

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

Mircea Eliade - La Tiganci

Un nou locuitor in lumea lui Hundertwasser

M-a luat Ciurtina la rost ca cica as avea o lume imaginara, cu personaje inchipuite si Irine fabuloase. "Si cine-i aceasta Irina? Chiar exista sau ai luat-o razna cu totul?". Vezi bine, in locul ei si eu as fi intrebat la fel. Cine-ar crede ca pot exista atatea creaturi de basm in lumea unui singur om? Ceva trebuie sa fie fabulatie la mijloc, nu se poate altfel.

Pana si eu ma minunez de lumea mea, lumea in care Merveilleuse soeur ia trenul in directia gresita si face o calatorie initiatica prin sesuri, lumea in care Ciurtina insasi se invarteste intre tantre, mantre si yantre in timp ce coace cercei. Si in fiecare zi parca apare ceva si mai cusut cu ata alba de care sa ma minunez. De exemplu, acum cateva zile Irina mi l-a daruit pe Zoli, un prieten nou, mic, neastamparat si instabil, care are tot atatea fete si la fel de diferite ca degetele mele mutant de la picioare, ciudate si agitate cu sau fara lac rosu. In lumea mea si asa incredibila a aparut asadar un pitic pe care sa-l ajut sa-si descopere mereu noi si noi fetisoare si sa creasca (in multilateralitate, nu in inaltime, caci asa mititel va ramane mereu!). Bine-ai venit!

Un pitic atat de mic

Face baie-ntr-un ibric

Cu caleasca la clasa a doua

Nu am inteles niciodata pasiunea Siminei pentru CFR, RATB si alte initiale institutionale (ba recunoaste ca ai pus-o chiar pe seama excentricitatii printesei cu BMW la poarta care vrea sa mai ia din cand in cand o gura de aer in lumea normala!), dar ieri am avut o experienta care a avut scopul de ma pune la locul meu. Drept pentru care as vrea sa impartasesc aceasta experienta cu toate printesele mele care si-ar dori sa vada lumea doar prin gemuletul unei calesti aurite.

Am venit de la Brasov in acelasi compartiment cu o tataroaica desprinsa direct din Descult si cu copiii ei cu ochii migdalati. Era infasurata in val, val pe care fiica ei Mariam era extrem de preocupata sa i-l traga tot timpul mai pe frunte pentru ca oamenii straini (si necredinciosi, spune-le pe nume, la ce te feresti?) sa nu-i zareasca parul si sa cada in pacat. O vad si acum cum isi creste copiii frumos si bland: ii citea lui Ahmed povesti cu motani, ii invata poezii cu "Mama mea e-o mama buna", inventau jocuri, le facea filmulete, le vorbea minunat despre tatal lor, ii lasa sa se joace dezbracati in curent, dar ii pacalea sa-si puna flaneaua pe spate ca pe o pelerina cu puteri magice, iar buzunarele ei ascundeau mere mari si rosii, lucioase sa-ti ia ochii si mai multe nu!

La Predeal, a urcat o fata cu bratul luxat pe partie, careia ii pusesera o artera ca sa-i tina bratul imobilizat si ii facusera o injectie cu alvocalmin. Pana a urcat prietenul ei, a ajutat-o sa-si puna valiza sus un batranel care arata exact asa cum imi imaginam ca arata Plesu atunci cand eram mica-mica si a devenit el ministru de externe (inainte sa-l vezi pe bune si sa fii dezamagita de lipsa sepcii de stofa si a ochelarilor cat jumatate de fata cu pastila in partea de jos pentru vederea de aproape). Batranelul, care isi rupsese si el mana cazand de pe cal pe cand era mic, s-a chinuit putin sa puna sus valiza cu pricina, ceea ce a suparat-o pe batranica lui; dar el a linistit-o batandu-i cu degetele pe genunchi: "Amabili nu trebuie sa uitam sa fim, nu trebuie..."

La Busteni, Mariam si Ahmed au ramas pierduti in fata muntelui, iar mama lui a oftat incetisor: "Ce frumos e, Doamne! Fagarasul e asta sau ce e, nu l-am mai vazut niciodata asa frumos!". Eram si eu pierduta in amintirile mele, asa ca n-am avut puterea sa deschid gura ca sa-i spun ca sunt Bucegii. N-am putut. Ba chiar mi-am dorit sa dispara cu tot cu frumusetea lor si cu amintirile lor de pe fata pamantului. Dar m-am uitat la cei doi copilasi cu gurile cascate si m-am simtit vinovata pentru egoismul meu. Ei ce vina au?

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

Zaharia Stancu - Descult