Coincidente

• Inainte de deschiderea festivalului de film, bem o bere cu baietii si ii invatam sa spuna Noroc, adaugand ca daca vor traducere literala pot sa spuna si Sanatate, dar la noi numai batranii spun Sanatate. Dupa care intram in sala de proiectii si auzim din difuzoare: Noroc, sanatate!. Baietii raman siderati, eu si Anca ne invartim un pic in loc si nu intelegem ce se intampla. Intr-un final de dam seama: filmul care deschide a 17-a editie a festivalului independent de film din Barcelona e romanesc. Entuziasm, aplauze, felicitari, multumim, stiti, cinematografia romaneasca bate tot!
  
• Ne asezam si noi pe un covor ca toata lumea, prindem si niste perne, cand ma uit mai bine, vad ca in film joaca George Costea. Ma agit toata, ma intorc spre unul dintre baieti si-i zic Eeeei, el a fost coleg cu mine in liceu! Cineastul se simte dator sa dea vestea mai departe, in 20 de secunde toata lumea stie ca Georgica a facut Sava si cat de minunat dansa.
  
• Asteptam la toaleta si ma uit la fata de langa mine. Imi plac cizmele tale, ii spun, de unde le-ai luat?, la care ea face cea mai simpatica fata dezolata si-mi zice Aaa, le-am luat din tara mea, din Romania! Entuziasm maxim, imbratisari, cum te cheama, ce faci mai tarziu.
  
• Totusi, cizmele, cizmele totusi, de unde le-ai luat? Pai stii, incepe ea sa-mi explice, vis-a-vis de Tomis e un magazin... Anca aude si se activeaza si ea Esti din Constanta? Si eu! Entuziasm maxim, imbratisari, cum te cheama, ce faci mai tarziu, schimbam numere de telefon.
  
• Aprind calculatorul cu o mana, cu cealalta deschid fereastra. Click pe Safari cu privirea nesigura a omului care se trezeste de dimineata la 4 PM intr-o zi de marti, pentru ca la 7 AM inca mai asculta Beatles la pick-up. Si am un deja-vu. Imi apar Beatlesii pe monitor, cat toate zilele, in alb si negru. Ma gandesc ca inca mai visez, dar apare scrisul cu litere de-o schioapa The Beatles. Now on iTunes. Iubesc Apple si cum citeste el ganduri!
  

Nimic nu e intamplator.

Tango in picioarele goale

Nu mi-am incaltat inca pantofii rosii de tango, pentru ca in Barcelona se danseaza in picioarele goale. Ca sa poti mangaia podeaua si sa poti desena pe ea semnul infinitului cu pernitele-penite inmuiate in pudra. Multi visatori cu ochii inchisi in picioarele goale se invartesc in cerc si zambesc din cand in cand cand recunosc pe pielea lor cate o aschie sarita din parchetul Giselei.

Zvacnesc afara din cerc si o pup pe Gisela de ramas-bun asa cum cere stilul argentinian, pe un singur obraz, ca sa nu-mi atrag vreo injuratura argentiniana ca am stricat armonia dansului. Nu primesc decat un zambet complice, stie si ea ca portughezii nu au rabdare sa te astepte cu casca in brate pana ti se termina dansul. Imi arata cu degetul unde mi-am aruncat Conversii ca sa castig timp; vezi ce bine e sa nu trebuiasca sa-ti mai si dai jos pantofii de tango? Secundele castigate le vei petrece traversand Barcelona luminata de felinare pe motocicleta sau ascultand concertul celor doua fete care te imbie la dragoste mai rau ca o zi ploioasa, sau savurandu-ti vinul si prajitura cu ciocolata ghemuita in fotoliu la masa din spatele scenei. Daca pui problema asa, te gandesti de ce te-ai mai incalta in pantofi de tango vreodata?

Seara de joi

Seara de joi era prin traditie seara fetelor. Ajungeam la Simina pe rand (Alinut intotdeauna prima), urcam cu liftul care se misca cel mai incat din lume, atat de incet incat pare liftul perfect de facut dragoste. O auzeam de pe scara pe Tasha latrand ca o aparatoare perfecta si pe Simina repetand agasata Pune mana pe ea, pune mana pe ea! Evident ca nimeni nu punea mana (in afara de Alinut), cine crede ca panaceul in a calma un lup cu spume la gura e sa-i pui mana pe cap? Fii serioasa, Simino, pune tu mana pe ea daca te tine!

Una cate una ne infiintam toate, fiecare aducand cate ceva, un ou cu surprize, o punga de gauffres, un zambet, o fotografie, tigari, o poveste cu expati, buna-dispozitie. Si ne uita Dumnezeu vorbind pana venea Alex s-o ia pe Alinut si atunci stiam ca e timpul. Ne desparteam. Iar eu ma duceam acasa pregatita pentru o noapte alba, sa-mi termin raportul care trebuia livrat vineri. Invariabil.

Mi-a lipsit seara de joi, pana ieri, cand eu si Anca am petrecut prima noastra seara impreuna, ca fetele, noi si Barcelona. Joi. Asa cum se cuvine. Pe scaune inalte, cu ruj rosu, muzica de Vama Veche, mojito cu multa menta, doi bagatori in seama si povesti frumoase. In urma noastra a lasat Anca un bilet de metrou pe care a scris A+C=Love. Ca pentru orice prima seara.

Iar ajunse in la casa grande nu m-am apucat de scris niciun raport, nu! Ci ne-am facut un sandvis de betie (adica foarte sarat si cu de toate), am luat sticla de vodka si am mutat povestile pe terasa. 

Declar seara de joi reinstaurata!

Festivalul trecerii

Echinoctiul de toamna se sarbatoreste ca Festivalul trecerii. Numele de sabat vrajitoresc nu-l dau, pentru ca avem si noi inca niste taine de pastrat. Ce e mai important este ca la festivalul trecerii se multumeste pentru toate semintele pe care le-am sadit anul asta si mai ales pentru tot ce am recoltat.

Asa ca am luat foarte in serios primul meu ritual in Barcelona. Am cautat impreuna cu Anca o lumanare portocalie care sa ma inspire, am cules frunze uscate ca sa impodobim altarul si tot impreuna cu ea am incercat sa dibuim care parte a casei noastre da spre nord (n-am reusit). Dupa care Anca s-a culcat intru cel mai mare respect pentru nebunia oamenilor, lasa vrajitoarea sa faca ce vrea daca n-are somn, ne vedem maine dimineata.

Asa ca mi-am aprins cuminte lumanarea pe terasa, am invocat puterile celor patru puncte cardinale dupa ureche (fiindca dupa cum am spus nu reusisem sa ne dam seama care-i nordul), l-am speriat pe regizorul care iesise sa-si ia un pahar cu apa si i-am umplut vecinului de sub noi curtea cu frunze uscate faramitate. Dar cel mai important e ca am multumit. Pentru tot ce s-a intamplat minunat anul asta si a culminat cu noi doua in orasul ondulat si viu ca o pedrera. Orasul care respira peste tot si de peste tot patrunde lumina in el. Orasul in care barurile si bisericile, deopotriva, reinventeaza padurea. Orasul in care in 15 de minute poti sa ajungi intr-o piata in care sa intrebi daca au flori de lavanda, iar vanzatorul sa strige spre taraba de langa: Hei, Mario, de unde ia domnisoara lavanda? Pentru toate am multumit. Dupa care am deschis cercul si am strigat Buna dimineata, Barcelona!, fiindca deja rasarea soarele (nu mi-am dat seama de unde, parca de peste tot in acelasi timp, dar mai cu seama din palmierul de vis-a-vis).

Tu pentru ce multumesti?

Scrisoare de bun-ramas

Domnitele mele dragi,

Maine-poimaine se face 17 septembrie, asa ca mi-am luat inima in dinti sa va trimit de acum mailul de la revedere ca sa nu fiu stresata toata saptamana. Luni dimineata e un moment numai bun sa scapi de toate lucrurile neplacute. Drept dovada ca pana si scoala a inceput mai devreme ca sa fie luni prima zi.

Va multumesc mult de tot pentru ultima jumatate de an, care a fost minunata! Va multumesc pentru toate OOP-urile, RFQ-urile, PTS-urile si PPR-urile cu care nu m-ati lasat sa-mi bat capul singura, pentru rabdarea cu care mi-ati dezvaluit minunile Excel-ului, pentru masa din sala de focus pe care m-ati ajutat s-o schimb si pentru toleranta cu care mi-ati suportat manifestarile de expresivitate. A fost exclusiv meritul vostru pentru faptul ca in numai cateva luni Nielsen a reusit sa-mi fure inima (exclusiv am zis!).

In tot cazul, plec cu un zambet humongous pe fata datorita voua si sa stiti ca o sa mi se para foarte suspect daca nu faceti push sa veniti la mine in vizita! Va astept cu sangria si cu insight-uri culturale despre spanioli. Daca vreti va fac si o plotare, dar sa aduceti voi flipchartul.

Mai avem cateva zile, sa ne bucuram de ele!

Crisa

P.S. V-am lasat mostenire cariocile parfumate, folositi-le cu cap

Crisa

Free-rider crazy sociologist

110 Aribau Street, 3rd floor, flat 2  

Barcelona, Spain

www.cumsafiiolady.blogspot.com

Prima poveste a fustei calatoare sau Interludiu din Barcelona pentru nunta Siminei

Pune la un loc Conversi plini de nisip, esarfe colorate plus Zdob si Zdub si obtii tabloul tipic de mare. In tabloul asta, fetele danseaza pana dimineata ca de obicei, vodka se duce prima, Macavei culege scoici de pe plaja si din cand in cand cate un catel pufos si le aduce pe toate in camera. Val se trezeste mai devreme decat toate, camera Alinutei e cea mai ordonata, Irina miroase frumos. Milena rade din toata inima. Soni ne gateste ciorba la cazan. Toate par asa cum le stim de cand ne stim.

Dar in tabloul asta, ceva e diferit. Poate faptul ca am facut stanga la Constanta in loc de obisnuita dreapta, asa ca suntem la Corbu in loc de Vama Veche. Sau faptul ca dupa ani de zile de planuri esuate, Crisa, Val, Mihaela, Alinut si Simina au reusit sa fie impreuna la mare; pentru prima oara nu lipseste niciuna. Sau faptul ca pe un perete ruleaza poze cu noi de cand eram mici. Asta chiar e iesit din comun!

Dar de fapt special pentru noi e ca Simina e in alb. Irina ii pune o floare in par iar peste el voalul de mireasa. E mai frumoasa ca niciodata! Ma emotionez asa de tare ca trebuie sa-mi musc buzele ca sa nu plang (asta pentru ca numai 5 minute au trecut de cand radeam de Alinut ca e slaba de inger). Nu ma ajuta prea tare, asa ca alunec pe langa perete cu pretextul ca ma duc sa ma schimb pentru ceremonia de pe plaja. Azi nu plange nimeni!

Si aici se termina aventura mea cu fusta calatoare. Am incheiat un pact cu fetele sa nu iau fusta cu mine la Barcelona, ci sa le-o las lor. O vor da de la una la alta si fiecare va trebui sa-si impartaseasca aventurile pe care le-a trait imbracata fiind cu ea. Fusta calatoare va spune mai departe povestea nuntii Siminei, cea mai frumoasa poveste din cate am trait la mare, separat sau impreuna.

Si ca sa intelegem mai bine, citim asa:

http://fustacalatoare.blogspot.com/

Camera mea a devenit a mea

Lasa targurile de vechituri, du-te la IKEA! Dupa 2 ore de rascolit rafturi cu lampi, cutii colorate si asternuturi de pat, ne-am intors la conac fericite. Avem desfacator de sticle de vin, avem pahare casablanca pentru long drinks, avem si cearsafuri rosii pentru camera mea cea verde.

Raul deschide un Albali de Crianza cu noul desfacator si imi povesteste ca a vrut sa-mi faca o surpriza si mi-a comandat o masuta de noapte. Are in mana o ruleta si-mi arata pe ruleta cat va fi de inalta si cat de lat va fi blatul, ca sa ma convinga ca va incapea perfect langa pat si ca surpriza lui e binevenita. Il cred.

Anca isi ruleaza o tigara langa mine cu gesturi de perfect lady. Cu aceleasi gesturi cu care ne-a gatit salata de ton si a si spalat vasele dupa aia. Ma astepta sa termin de scris.

Prima zi de viata noua

Trebuia sa-i acord Ancai mai mult credit atunci cand a ales casa. Anca stie ce face, prin urmare traim intr-un conac in centrul mic-burghez al Barcelonei. Avem semineu, salon cu argintarie in dulap si un palmier fix in fata terasei. Pentru ca-l avem si pe Raul, un perete e plin de filme si jazz; iar pentru ca-l avem si pe Emilio, debaraua noastra e ocupata cu o saltea pe care el doarme 18 de ore pe zi. In restul timpului, atunci cand e treaz, trage de noi sa bem pe banii lui. Pe scurt, perfect.

Camera mea e verde si inca n-o simt a mea. Parca sunt in vacanta. Ieri am fost cu Anca la un targ de antichitati si am negociat pentru o oglinda si un tablou, dar cand am ajuns inapoi la conac tot ca in vacanta m-am simtit. Apoi am ales cel mai bun vin rosu, Tempranillo de Rioja, si l-am baut impreuna pe terasa, dar eu stand cu ochii tinta la palmier tot ca in vacanta m-am simtit. Azi am stat pe iarba in parc si eu m-am simtit in vacanta. Am gasit impreuna un curs de tango argentinian, un club de echitatie si o scoala de dans din buric, dar eu tot ca in vacanta ma simt. In seara asta ne vom alege cursurile si sper ca din momentul in care ne vom stabili profesorul coordonator sa nu ma mai simt in vacanta.

Nu e rau in vacanta, dar ramane sentimentul ala ca te intorci la ceva.

Inapoi pe drum

Vara 2010: Varsovia 3 zile, Paris 5 zile, Barcelona un an. Din aproape in aproape, din ce in ce mai mult, ca sa nu se sperie Shirin.

Echipamentul de calarie este deja in bagaj, la fel uleiurile pentru licori magice. La carti a fost mai greu, dar am hotarat sa iau cu mine numai acele carti pe care n-am reusit niciodata sa le citesc, pentru ca dupa cateva luni de catalana imi va fi drag sa citesc in romana orice. Chiar si pe James Joyce, care a scos untul din mine. Cartile de tarot insa sigur isi vor gasi loc printre "esarfe, tatuaje si betisoare de urechi" (Andrei dixit). Un Angel nou a fost special achizitionat pentru aceasta ocazie; celelalte parfumuri ma asteapta acasa si vor da mirosul vacantelor mele.

Pantofii de tango n-au fost cuibariti inca. Mai avem cateva zile de dans.

A sosit Maria!!

Maria a sosit. Cu o zi mai devreme decat preconizat. Atat de devreme incat m-am trezit din somn la 7 dimineata cu un mesaj de la Merveilleuse soeur, citez: Gata, vine Maria. Sunt la spital. N-am mai citit si restul mesajului care anunta ca mai dureaza vreo 2 ore tot procesul, pentru ca am intrat in vrie si intr-un gest de panica am trantit telefoanele cu dreapta de-au zburat cat colo, in timp ce cu stanga trageam de Teodora, bolborosind Teodorooo, nu dormi, s-a nascut Maria! Teodora dormea. 

Nu pot sa comunic nimic din extraterestrul eveniment si nici poze nu pot sa pun, pentru ca in calitate de mama sora mea are exclusivitate si la comunicatele si la imaginea Mariei. Dar atat va spun, arata ca o craiasa, e mica, rotunda si roz si nu seamana cu nimeni din familie. Slava Domnului!

Povestile pentru adormit Maria vor veni cand ma voi linisti putin si nu mi se va mai parea cel mai grozav lucru care mi s-a intamplat vreodata. Inca sunt in vrie. De vina e mesajul de la 7 dimineata.

Rut si elanul

Proaspat intoarsa din Varsovia. Unde am dansat menuet la nunta micutei Rut, roscata cu ochi albastri, pe fenotipul polonez daca polonezii ar fi roscati. Pe bune menuet, Simino, nu glumesc, dansul lor traditional de nunta presupune 200 de oameni care fac 1-2-3-bounce (asa mi se spunea mie in ureche ca sa stiu ce sa fac, probabil ca ei acolo nu spun "bounce" ci "swadrszjka" sau ceva) si intra in cercuri concentrice din ce in ce mai mici, intr-o coregrafie mai complicata decat Sotronul lui Cortazar.

Asa ca dupa aceasta experienta minunata a menuetului traditional polonez (pentru ca polonezii au inventat tot: menuetul, branza, vinul, berea, ciocolata, chiar si pe Dracula tot ei l-au inventat, de fapt ei au inventat chiar si conceptul de inventie, asa cum stie oricine care cunoaste un polonez cat de cat), ii dorim lui Rut o viata minunata impreuna cu elanul ei. Ce-i dorim lui Rut? Sa faca filme de desene animate, sa cante la pian, sa danseze menuet, sa indragosteasca japonezi, sa asculte concerte de Chopin asezata pe iarba in parcul Lazienki, sa gateasca fara carne, sa nu gateasca daca n-are chef, sa se rataceasca in vacante prin Romania nesemnalizata, sa se imbrace in turquoise, sa-si faca parul din ce in ce mai rosu pana explodeaza, sa traiasca in Dublin, in Varsovia si in Berlin in acelasi timp. Si sa faca ce vrea ea atat timp cat elanul e de acord cu asta!

Ce nu-i dorim lui Rut? Sa nu-si petreaca vacantele in Halkidiki, Kusadasi sau Nessebar la all-inclusive, dupa care sa se intoarca si sa se planga ca s-a ingrasat 3 kg intr-o saptamana, dar ca totusi all inclusive nu e mare combinatie, cat poate sa manance cineva ca sa se merite? Sa nu-si oblige prietenii sa se uite 2 ore la pozele din Halkidiki, poze in care ea e in bermude si cu sapca, asa cum n-ar trebui sa umble o lady nici daca e maritata de 13 ani. Sa nu ajunga sa se bucure mai mult daca primeste forme de briose decat daca primeste ciocolata direct preparata, ambalata, gata de mancat. Sau daca face toate astea (pentru ca aia e, pe prieteni ii accepti oricum, mai ales daca sunt polonezi, fiindca ei au inventat conceptul de prietenie), macar sa zica dupa aia: "Kurwa! Hai sa bem pentru asta!"

Rosca scrie ca James Joyce

Tu ai putea sa respiri intr-o punga de plastic?

Hai sa plecam undeva! Sa luam drumul spre mare, e drept, dar sa ajungem in mai putin de-o ora. Nu, nu la mare. La kilometrul 86. Nu ne trebuie mai mult. Sa ne asezam acolo, cu fata spre soare, sa mirosim pamantul, sa o invocam pe zeita-mama, sa soptim un descantec, sa asteptam. Vreo 5 ani. Nu mai mult.

Daca ne ajuta zeita, peste 5 ani in jurul nostru va fi o mica padure. Ulmii vor fi crescut destul cat sa ne faca umbra. Nu-i vom mai vedea pe toti cei 42 pe care i-am plantat eu azi, dar macar cativa dintre ei vor fi acolo sa stie ca eu sunt cea care ii descanta in timp ce batatorea cat putea de bine pamantul peste radacinutele lor.

Iar in jurul ulmilor mei, poate vor fi ramas cativa dintre cei 2458 de copacei pe care azi i-au plantat ceilalti copii entuziasti si gratuit competitivi, cu accent de Sibiu si sange regal de Bank of Scotland, cu nasul inrosit de soarele si de flirtul de duminica.

Multumim pentru ziua de azi si pentru padurea de peste 5 ani prietenilor pe care ii gasim aici http://www.viitorplus.ro/adoptauncopac. 

Sunt minunati si entuziasti, stiu de ce salcioara si ulmul merg bine impreuna, au multe idei frumoase, dar cel mai important dintre toate: se numara printre aceia, putini, dintre noi, care prefera sa creada in ceva decat sa aduca contrargumente sceptice si sa demonstreze ca ceva-ul nu ar merge niciodata.

Cea mai frumoasa zi

N-am inteles niciodata cum functioneaza un zmeu. Le vedeam cu zecile, colorate si agitate, atunci cand ai mei ma obligau sa stau intinsa pe nisip ca sa ma bronzez pe fata, cu soarele lacrimandu-mi ochii. Nici de bronzat nu ma bronzam, doar reuseam sa ma inrosesc asa putin cat sa ma usture pielea o saptamana. Nici in apa n-aveam voie sa intru decat dupa un orar riguros si sub urmarirea adultilor. Mai ales ca in familia noastra de printese alb-transparente se transmite constiincios din mama-n fiica o teama crancena de apa si o lipsa totala de talent la inot. Numai Merveilleuse soeur a rupt traditia, si tare ma intreb daca Maria o s-o urmeze pe ea sau pe noi celelalte.

Dar despre Maria altadata, s-o lasam sa mai creasca la caldurica si sa ne intoarcem la zmee. Ziceam ca obisnuiam sa le urmaresc cum se zbat si se incurca unele in sforile altora, fara sa inteleg nimic din sistemul de zbor. La un balon intelegi ca zboara fiindca e usor. La un BAe 146-YR BEA intelegi ca zboara pentru ca are motor. Dar cum faci un zmeu sa zboare...n-am inteles nicicum!

Apoi a venit cea mai frumoasa zi, in care intr-o zi de joi 7 iunie 2002 am dansat desculte pe covorul cu Elvis, am urcat in turn, am coborat in pivnita, iar apoi am luat zmeul de pe terasa Siminei si am fugit la Academie sa-l lansam. Si nici macar atunci, in cea mai frumoasa zi, n-am inteles nimic din cum faci un zmeu sa zboare. Schimbam locurile, cine alearga mai repede, mai intai cu zmeul in fata si cu sforile in spate, apoi cu sforile in fata si cu zmeul in spate...nu ne-a folosit. Zmeul n-a zburat.

Asa ca am ramas cu o mare neimplinire. Si sunt dispusa la promisiuni mari. Ma marit cu primul zmeu care ma invata sa-l fac sa zboare! Asta e!

Enigma lui Adam

"Eu nu mananc carne", marturisesc, de parca n-as putea sa spun ca sunt la cura, ceea ce nu numai ca m-ar face sa par o printesa gratioasa si la moda (si cui nu-i place asa ceva?), dar ar si epuiza subiectul in 5 secunde. Insa eu aleg sa spun adevarul, ceea ce ma supune la jumatate de ora de glume despre cat de nesanatoase sunt legumele de fapt in zilele noastre, despre cum vegetarienii mor mai tineri, despre absurdul unei vegetariene care fumeaza; dupa care Adam se gandeste ca poate motivul e protectia mediului si, iata, incep glumele despre absurdul unei vegetariene care nu merge nicaieri fara masina. 

Asta e doar inceputul. Dupa care incepe etapa persuasiunii, in care Adam primeste intariri de la toata familia extinsa. Hai, doar un carnat; nu vrei doar sa gusti un mic, cel mai mic mic; uite, iti pun doar varza de la sarmale, fara carne; sa stii ca asa cum o fac eu, carnea de miel nici n-are gust de miel (sigur, are gust de escargots); macar acum ca e Craciunul (intotdeauna exista o ocazie care poate sustine fara drept de apel re-conversia: macar acum ca e Pastele, macar acum ca e ziua mea, macar acum ca a iesit Basescu, macar acum cat suntem la inceput de criza ca dup-aia cine stie cand mai vedem noi carne).

Dar nimic nu se compara cu etapa a treia, a blocajului; ii spun a blocajului pentru ca niciun Adam nu pare sa asimileze 100% informatia ca eu totusi nu mananc carne. Parca suprima cumva aceasta informatie undeva in subconstientul lui carnivor. Drept pentru care, nu sunt deloc mirata atunci cand ma intreaba ce vreau sa mananc si-i spun orice fara carne, iar el apare cu o salata cu pui sau sandvis cu snitel de porc. Din punctul lui vedere, printr-un mecanism bizar, faptul ca o asemenea portie mica lui nu i-ar ajunge nici pe-o masea echivaleaza cu a nu avea carne.

Dau carnea la o parte si ma amuz gandindu-ma ca pana si Shirin e nedumerita de optiunile mele, dar barem ea se manifesta mai subtil; pur si simplu stie ca ceea ce mananc eu e total neapetisant si nu miauna niciodata cersetor langa mine atunci cand mananc. Se orienteaza intotdeauna spre alti locuitori ai casei. Ceea ce ma multumeste pe deplin.