Camera mea a devenit a mea

Lasa targurile de vechituri, du-te la IKEA! Dupa 2 ore de rascolit rafturi cu lampi, cutii colorate si asternuturi de pat, ne-am intors la conac fericite. Avem desfacator de sticle de vin, avem pahare casablanca pentru long drinks, avem si cearsafuri rosii pentru camera mea cea verde.

Raul deschide un Albali de Crianza cu noul desfacator si imi povesteste ca a vrut sa-mi faca o surpriza si mi-a comandat o masuta de noapte. Are in mana o ruleta si-mi arata pe ruleta cat va fi de inalta si cat de lat va fi blatul, ca sa ma convinga ca va incapea perfect langa pat si ca surpriza lui e binevenita. Il cred.

Anca isi ruleaza o tigara langa mine cu gesturi de perfect lady. Cu aceleasi gesturi cu care ne-a gatit salata de ton si a si spalat vasele dupa aia. Ma astepta sa termin de scris.

A sosit Maria!!

Maria a sosit. Cu o zi mai devreme decat preconizat. Atat de devreme incat m-am trezit din somn la 7 dimineata cu un mesaj de la Merveilleuse soeur, citez: Gata, vine Maria. Sunt la spital. N-am mai citit si restul mesajului care anunta ca mai dureaza vreo 2 ore tot procesul, pentru ca am intrat in vrie si intr-un gest de panica am trantit telefoanele cu dreapta de-au zburat cat colo, in timp ce cu stanga trageam de Teodora, bolborosind Teodorooo, nu dormi, s-a nascut Maria! Teodora dormea. 

Nu pot sa comunic nimic din extraterestrul eveniment si nici poze nu pot sa pun, pentru ca in calitate de mama sora mea are exclusivitate si la comunicatele si la imaginea Mariei. Dar atat va spun, arata ca o craiasa, e mica, rotunda si roz si nu seamana cu nimeni din familie. Slava Domnului!

Povestile pentru adormit Maria vor veni cand ma voi linisti putin si nu mi se va mai parea cel mai grozav lucru care mi s-a intamplat vreodata. Inca sunt in vrie. De vina e mesajul de la 7 dimineata.

Tu ai putea sa respiri intr-o punga de plastic?

Hai sa plecam undeva! Sa luam drumul spre mare, e drept, dar sa ajungem in mai putin de-o ora. Nu, nu la mare. La kilometrul 86. Nu ne trebuie mai mult. Sa ne asezam acolo, cu fata spre soare, sa mirosim pamantul, sa o invocam pe zeita-mama, sa soptim un descantec, sa asteptam. Vreo 5 ani. Nu mai mult.

Daca ne ajuta zeita, peste 5 ani in jurul nostru va fi o mica padure. Ulmii vor fi crescut destul cat sa ne faca umbra. Nu-i vom mai vedea pe toti cei 42 pe care i-am plantat eu azi, dar macar cativa dintre ei vor fi acolo sa stie ca eu sunt cea care ii descanta in timp ce batatorea cat putea de bine pamantul peste radacinutele lor.

Iar in jurul ulmilor mei, poate vor fi ramas cativa dintre cei 2458 de copacei pe care azi i-au plantat ceilalti copii entuziasti si gratuit competitivi, cu accent de Sibiu si sange regal de Bank of Scotland, cu nasul inrosit de soarele si de flirtul de duminica.

Multumim pentru ziua de azi si pentru padurea de peste 5 ani prietenilor pe care ii gasim aici http://www.viitorplus.ro/adoptauncopac. 

Sunt minunati si entuziasti, stiu de ce salcioara si ulmul merg bine impreuna, au multe idei frumoase, dar cel mai important dintre toate: se numara printre aceia, putini, dintre noi, care prefera sa creada in ceva decat sa aduca contrargumente sceptice si sa demonstreze ca ceva-ul nu ar merge niciodata.

Cea mai frumoasa zi

N-am inteles niciodata cum functioneaza un zmeu. Le vedeam cu zecile, colorate si agitate, atunci cand ai mei ma obligau sa stau intinsa pe nisip ca sa ma bronzez pe fata, cu soarele lacrimandu-mi ochii. Nici de bronzat nu ma bronzam, doar reuseam sa ma inrosesc asa putin cat sa ma usture pielea o saptamana. Nici in apa n-aveam voie sa intru decat dupa un orar riguros si sub urmarirea adultilor. Mai ales ca in familia noastra de printese alb-transparente se transmite constiincios din mama-n fiica o teama crancena de apa si o lipsa totala de talent la inot. Numai Merveilleuse soeur a rupt traditia, si tare ma intreb daca Maria o s-o urmeze pe ea sau pe noi celelalte.

Dar despre Maria altadata, s-o lasam sa mai creasca la caldurica si sa ne intoarcem la zmee. Ziceam ca obisnuiam sa le urmaresc cum se zbat si se incurca unele in sforile altora, fara sa inteleg nimic din sistemul de zbor. La un balon intelegi ca zboara fiindca e usor. La un BAe 146-YR BEA intelegi ca zboara pentru ca are motor. Dar cum faci un zmeu sa zboare...n-am inteles nicicum!

Apoi a venit cea mai frumoasa zi, in care intr-o zi de joi 7 iunie 2002 am dansat desculte pe covorul cu Elvis, am urcat in turn, am coborat in pivnita, iar apoi am luat zmeul de pe terasa Siminei si am fugit la Academie sa-l lansam. Si nici macar atunci, in cea mai frumoasa zi, n-am inteles nimic din cum faci un zmeu sa zboare. Schimbam locurile, cine alearga mai repede, mai intai cu zmeul in fata si cu sforile in spate, apoi cu sforile in fata si cu zmeul in spate...nu ne-a folosit. Zmeul n-a zburat.

Asa ca am ramas cu o mare neimplinire. Si sunt dispusa la promisiuni mari. Ma marit cu primul zmeu care ma invata sa-l fac sa zboare! Asta e!

Talcioc Verde

Ma soeur ma obliga sa-mi vand vechiturile la targul care va fi duminica la Verde Cafe. Imi pica o lacrima pe tastatura in timp ce-i promit ca voi veni. Si ma si gandesc cu groaza cum vor ajunge pe o paturica la vanzare toate pisicile mele albastre de plus, toate bluzele din clasa a sasea cu maneci destramate, numai bune de purtat in Vama Veche, margelele de lemn din care imi tot promit ca voi face cercei la un moment dat cand voi avea timp, fularele pe care le-am tricotat in liceu...

Si ma razgandesc. Voi veni la Verde Cafe duminica, pentru ca merveilleuse soeur mi-a promis ca va fi frumos, cu prajituri si ceiut, iar eu am incredere in ea. Dar nu voi vinde nimic, pentru ca imi iubesc prea mult vechiturile. Dimpotriva, voi cumpara vechiturile altora, le voi atasa cate o poveste si le voi iubi aproape la fel de mult ca pe ale mele.

De vara

Eu cred ca scoicile ciobite sunt cele mai nefericite. Sunt luate, examinate pe toate partile cu un ochi critic si aruncate inapoi fara niciun fel de consideratie. Acolo raman, batute in cap de soare, departe de suratele lor, pentru ca atunci cand renunti la scoicile necorespunzatoare, nu le plasezi cu grija de unde le-ai luat, ci le arunci unde vezi cu ochii. Asa se intampla.

Ele nu vor fi niciodata curatate cu grija de nisip, nici mangaiate si nici daruite oamenilor dragi. Nu vor sta pe masa din sufragerie, sub o fereastra inclinata de mansarda, langa un buchet de levantica.

Oare faptul ca stau pe plaja toata viata lor compenseaza? Dor de mare.

Targul de Cristale

Aparent, blog-ul meu se transforma intr-un jurnal de calatorie - adica nu mai stiu sa scriu decat cand ma intorc dintr-un loc minunat care mi-a furat sufletul. Iar ultimul loc minunat care mi-a furat sufletul a fost Targul de Cristale. Un cuib fermecat in locul cel mai putin asteptat cu putinta, la numai 5 minute de mers pe jos de la birou. Cum se poate sa existe asa ceva?

Nu exista senzatie mai placuta decat sa-ti afunzi degetele intr-un bol plin de pietre de aventurin, ochi de tigru, obsidian, ambra si turmalina, de culori si consistente diferite, care-ti mangaie diferit degetele...Sa le adulmeci si sa te pierzi macar pentru cateva ore in aromele lor minerale, lasandu-le sa te cotropeasca. Atat de tare m-am ratacit printre vibratiile lor, incat am reusit sa-mi revin abia cand am avut intalnirea anului. O intalnire magica. M-am trezit fata in fata cu cel mai incantator pendul din cuart fumuriu, cristalizat special pentru mine, sosit din alta lume ca sa-mi raspunda la intrebari.

Pendulul a venit cu mine acasa, courtesy of Did. Acum ne obisnuim unul cu altul si invatam sa vibram pe aceeasi limba. Aveti intrebari la care se poate raspunde prin "Da" sau "Nu"?

Si ca sa intelegem mai bine, vedem asa:
http://www.geology.ro/index.php?sectiune=2&id=101

Merhaba

Dezvolt obsesii, dar numai pentru experientele foarte puternice. Scortisoara. Cafeaua. Scortisoara in cafea. Pisicile care torc. Cerceii care se lovesc de pielea gatului, cu clinchetul lor. Si da, Istanbulul. Care le are pe toate: si cafea si scortisoara si cercei lungi cu clinchet si pisici, multe pisici grase si fericite, tolanite pe cate un raft cu cercei.

Si asa cum nu sunt neaparat o bautoare de cafea, dar imi place din cand in cand sa inchid ochii de placere tragand pe nari aroma ei, asa nu sunt nici o consumatoare de Istanbul; dar aroma lui m-a facut sa inchid ochii de placere. Sunt pe cale sa dezvolt o obsesie.

Jurnal de calatorie

Aseara am pus capul pe perna cu Edith Piaf, iar azi-dimineata m-am trezit cu Joe d'Assin (si ceai proaspat facut si aer proaspat in camera, tout par courtoisie de Bamse). Aaa, iubesc cliseele pariziene! Croissants, tres chic, Champs Elysees, foulard, bouchon, crepe au chocolat, brasserie, 14 Jouillet, lettres parisiennes, romantique, boulangerie, la femme bcbg, bateaux-mouches, la vie en rose, Paris Match, a nous deux maintenant!

Si-mi place sa le gasesc pe toate, pe toate asteptandu-ma de fiecare data cand ma intorc aici!

Livada cu dorinte

Lumea e un loc fantastic! Ma plimbam azi cu Bamse prin livada, cand ne-a oprit un baiat si ne-a intins cate o busola. Baiatul era blond si avea 16 ani, iar busolele lui erau gri cu rosu, exact asa cum trebuie. Si totusi cum se poate? Imi doream o busola, iar acum am primit trei (de fapt as fi avut doua, dar Bamse s-a amuzat de ochii mei uimiti de fantasticul momentului si mi-a cedat si busola lui).

Maine o sa ne plimbam din nou prin livada. De-abia astept sa vad ce minunatie se mai intampla!

O busola pentru fiecare

N-a trebuit decat sa inchid ochii si sa intind mana, si busola pe care mi-o doream a venit singura la mine. Nu e mare si grea si nici nu se poate prinde cu suruburi de catedra asa cum mi-o aminteam dintr-o viata anterioara. Dimpotriva, e micuta de-o poti ascunde in san; se deschide ca un sipet cu comori; are o lentila micuta care nu-ti arata nimic, ci iti oglindeste ochiul, de nu mai stii ce sa crezi; are incrustat pe ea numele noului mileniu; si o sageata verde cu contur negru care iti raspunde la intrebari. Mi-e un pic frica de ea, dar o imblanzesc eu si apoi sa vedeti ce cuminte imi va raspunde la intrebari!

Nu stiu cat de mult ma va ajuta sageata verde cu contur negru sa pornesc la drum cu capul mai pe umeri; asa ca mai cantaresc putin lucrurile si o intorc pe toate partile, doar-doar descopar vreo cale secreta de a-mi gasi raspunsurile. Aflu asa: daca vrei sa ai puterea sa mergi pe drumul tau orice ti-ar aparea in cale, se cade sa pornesti cu fata spre Soare-Rasare; daca vrei sa-ti pastrezi ochii deschisi ca sa vezi lucrurile asa cum sunt, tot ce trebuie e sa pleci la drum cu fata spre Miazazi; daca vrei sa poti lasa in urma trecutul trebuie sa pleci cu fata spre Soare-Apune; ori daca vrei ca drumul sa fie lung, secretul e sa pleci privind spre nesfarsita Miazanoapte.

Daca o fi sau n-o fi asa, stiu pe cine sa intreb ca sa aflu: o invoc pe Onuca, sigur stie de la buna ei vreo vorba inteleapta despre inceputuri de drum. V-am povestit vreodata despre Onuca? Onuca mi-a fost vrajitoare candva intr-o viata trecuta, dar vanatoarea de vrajitoare frumoase de pica a facut-o sa se ascunda; si s-a ascuns asa de bine, ca nu-si mai aminteste nici o vraja. Buna si Scheii sunt radacinile vrajitoresti ale Onucai, si fara ele si-ar fi pierdut de mult orientarea intre atatea puncte cardinale. Daca stau acuma bine sa ma gandesc, nici Onucai nu i-ar prinde rau o busola mica pe care s-o ascunda in san si s-o intrebe de sanatate cand se deschid prea multe drumuri in fata ei. Se pare ca in sensul asta n-o ajuta nici ochii verzi de spiridusa ratacita, nici nasul de vrajitoare camuflata, nici cerceii cu broaste raioase care o oripileaza pe buna.

Inchid busola si ma hotarasc: o iau pe Onuca prietena de drum si pornesc spre Soare-Apune. Am facut un pact sa lasam in urma lucrurile prea grele pe care nu le mai putem cara cu noi; pastram in schimb busola. Si vom fi pe rand, in functie de situatie, Samwise Gamgee una pentru alta.

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

J.R.R. Tolkien - Stapanul inelelor, cel putin ultima parte

Un nou locuitor in lumea lui Hundertwasser

M-a luat Ciurtina la rost ca cica as avea o lume imaginara, cu personaje inchipuite si Irine fabuloase. "Si cine-i aceasta Irina? Chiar exista sau ai luat-o razna cu totul?". Vezi bine, in locul ei si eu as fi intrebat la fel. Cine-ar crede ca pot exista atatea creaturi de basm in lumea unui singur om? Ceva trebuie sa fie fabulatie la mijloc, nu se poate altfel.

Pana si eu ma minunez de lumea mea, lumea in care Merveilleuse soeur ia trenul in directia gresita si face o calatorie initiatica prin sesuri, lumea in care Ciurtina insasi se invarteste intre tantre, mantre si yantre in timp ce coace cercei. Si in fiecare zi parca apare ceva si mai cusut cu ata alba de care sa ma minunez. De exemplu, acum cateva zile Irina mi l-a daruit pe Zoli, un prieten nou, mic, neastamparat si instabil, care are tot atatea fete si la fel de diferite ca degetele mele mutant de la picioare, ciudate si agitate cu sau fara lac rosu. In lumea mea si asa incredibila a aparut asadar un pitic pe care sa-l ajut sa-si descopere mereu noi si noi fetisoare si sa creasca (in multilateralitate, nu in inaltime, caci asa mititel va ramane mereu!). Bine-ai venit!

Un pitic atat de mic

Face baie-ntr-un ibric

In cautarea Olgutei pierdute

Gata! Stiu ce vreau eu mult mult mult sa primesc cadou de 1 Martie: o busola! Lasa gradina de plantute, asta se aduna pe tot parcursul anului (mai putin iarna, caci il cred pe Bamse pe cuvant ca de Craciun nu infloreste nici o planta de leac), eu de 1 Martie vreau o busola! O busola mare si grea, cu multe suruburi cum am vazut eu in clasa a patra la Stiintele mediului inconjurator, ca sa se prinda de catedra. O busola care sa-mi arate daca am aranjat unde trebuie cuibul prieteniei in camaruta mea. Asta pentru ca nu exista in preajma camerei mele nici un copac cu muschi ca sa ma uit unde e nordul (asa cum ai invatat tot la Stiintele mediului inconjurator, nu mai face tu pe desteapta!).

Si poate busola asta ma va ajuta si s-o gasesc pe Olguta. Acum cativa ani, Olguta a disparut din mine si m-a lasat sa umblu pe alte cai decat ale ei. Numai de curand mi-am dat insa seama ca Olguta lipseste, si am inceput s-o caut prin jurul meu, sa agit esarfe, sa iau la rand raftul de carti, sa cercetez gavanele de dulceata, chiar si rucsacul incomod si prafuit care sta tot timpul in baie de parca as fi in permanenta pe picior de plecare, desi nu e folosit decat de 1 Mai. Tot caut. Mi-e dor de Olguta, cu toate ca facea multe nastrusnicii, nu statea o clipa locului si-i placea sa-si rada de oameni, mie imi lipseste totusi rasul ei si-mi e draga. Cred ca a venit timpul sa o primesc pe Olguta inapoi, sunt pregatita sa fiu din nou asa. Drept dovada, de cateva zile mi se pare ca o aud vorbindu-mi de undeva din mine. Cand mi-e lumea mai draga, ma intrerupe soptind cate o ironie cum ii sade mai bine. Numai de-as putea sa pun mana pe ea!

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

Ionel Teodoreanu - La Medeleni (numai primul volum, rogu-va, in urma devine mult prea trist!)

Sunt datoare cu o poveste

Am stat ieri la un ceai cu intreaga ceata a printeselor si am aflat cu surprindere care era rostul blogului meu din punctul lor de vedere si eu nu stiam: sa spun povesti despre fiecare dintre ele. Acestea fiind faptele, m-au luat care mai de care la rost ca de ce Irina are doua povesti si ele n-au nici una, de ce nu se regasesc in nici o metafora, ce, nu sunt printese indeajuns ca sa merite o poveste numai si numai a lor? De fapt, ar fi trebuit sa inteleg ce se asteapta de la mine, pentru ca aveam semnale deja de ceva timp, cand Did s-a razvratit din acelasi motiv. Unde mi-o fi fost capul?

Deci sunt datoare fiecarei printese, fiecarui spiridus, fiecarei vrajitoare, fiecarui animalut vorbitor din jurul meu, cu cate o poveste numai si numai a lui. Dar pentru ca Valentina a insistat prima ca e destul de fascinanta si de draga mie ca sa primeasca povestea ei, iat-o pe Romea Gitanos in toata gratia:

Pe cat de mult strabate Romea aceasta lume in lung si-n lat fara costum de baie, doar cu cort si apa de baut, pe atat de multe si nesfarsite povesti aduna ea. Dar pentru ca printesele sunt egoiste de fel, nu voi impartasi decat una dintre povestile ei. O poveste care include niste discuri mititele de plastic stralucitor, peste care dai cand ti-e lumea mai draga, colorate in te miri ce nuante neghicite. Pe vremea cand a luat nastere povestea mea, acestor discuri micute li se spunea fluturi (acum le spunem contemporan si prozaic paiete). Se numeau fluturi, tocmai pentru ca iti luau ochii atunci cand zburau in stanga si in dreapta colorate-n curcubeu. In povestea mea, fluturii impodobeau o camesa de mireasa veche de 80 de ani brodata cu fir si cu poale lungi, pe albul carora care se putea inca ghici urma primei nopti de dragoste.

Tolanite pe jos in mijlocul camerei, inarmate cu foarfece, cu camesa pretioasa in brate si cu inca doua camese alaturi asteptandu-si randul, am stat cu Romea mea o dupa-amiaza intreaga, pana cand ultimul fluture a zburat de pe camesa si ultima poveste a fost impartasita. Lunga a fost acea zi, multi fluturii si si mai multe povestile, dar la final am izbandit, am strans toti fluturii raspanditi pe sub pat si ne-am promis dragoste vesnica.

Povestea cameselor nu s-a incheiat, ci ele au fost asezate cu mare grija intr-un cufar mirosind a levantica, si asteapta sa fie scoase intr-o zi cu soare si sa acopere trei fete dansand pe nisip intr-o vama.

Gradina mea

Imi doresc o gradina fermecata, plina de secrete si de surprize si de povesti; ca gradina cu narcise din desenele de cand eram mici...va mai amintiti? O gradina cu busuioc, menta, traista ciobanului si alte plantute de leac, asezate pe culoare ordonate in forma de pentagrama. Sa le cresc cu multa grija si sa le stropesc cand e luna in patrarul care trebuie si sa le culeg dimineata pe roua. Ce potiuni de dragoste o sa iasa de acolo! Si de reculegere pentru Lina, si de liniste pentru Cecile, si de incredere pentru Did.

Asta e dorinta mea pentru inceputul de primavara: multe plantute binevoitoare in ghivece colorate. Vor fi un nou inceput, dupa cele 10 luni in care am venerat o planta cu frunze roz cunoscuta sub numele de "Domnul Poama", si dupa cei 10 ani in care am ucis sistematic muscatele din balcon neudandu-le la timp.

Matraguna, Doamna buna,

Marita-ma intr-o luna!

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis-Han, capitolul in care aflam cum Doamna-buna poate sa faca minuni si sa marite pana si fetele cele mai pocite

Ceainicul fermecat

Imi plac ceaiurile. Ceaiurile multe, ceaiurile misterioase, ceaiurile aromate, ceaiurile in cutii colorate, ceaiurile de leac. De parca n-ar fi de ajuns ca primul lucru pe care il fac dimineata este un ceai, povestea continua toata ziua, cu ceai nepalez, sud-african, ceai argentinian. Si mate! Cand ies in oras, nu m-as mai da dusa decat in ceainarii, si par sa fiu singura careia nu-i pasa ca in ceainarii de obicei nu se fumeaza.

Asa ca, intr-o asemenea efuziune a ceaiurilor, cine s-ar mira ca ceainicul meu nu este unul ca oricare, ci un ceainic fermecat? Daca te uiti cu atentie sub capacul lui poti vedea o lume intreaga. Trebuie insa sa ai ochiul format ca sa descifrezi aceasta lume, pentru ca tot ce te lasa ceainicul sa vezi e asa: bilute colorate, o cutie, fluturi, oja, ata, o insigna, o vedere, doua carioci, un desen cu o vaca, un colaj necomplicat, un soldatel verde, o mufa mica roz, un plic de zahar, doua carti...

De fapt, toate lucrusoarele astea nu sunt decat indicii care iti povestesc cate ceva despre cele cinci spirite ale ceainicului. La prima vedere, ele n-au nimic in comun, dar cand apa incepe sa fiarba le auzi fluierand impreuna si da, vocile lor sunt ca una singura! Primul spirit este unul de foc, si explodeaza cand te astepti mai putin; e orgolios si impulsiv si entuziast si mai ales al naibii de galagios: ridica glasul din te miri ce. Al doilea spirit e independent si incapatanat, n-ar recunoaste nici un ruptul capului cand are nevoie de ceva, el isi construieste singur culcusul, isi zugraveste singur peretii si, daca vrei sa stii, singur scapa de singuratate daca e cazul! Al treilea spirit e discret si sensibil, profund si intuitiv, el crede in lucruri pe care ceilalti nu le vad. Al patrulea spirit e un spirit universal: vizionar si progresist, el are o misiune inalta si o forta personala la care ceilalti apeleaza ca la un altar. Iar al cincilea spirit e rabdator si tacut si le mentine in echilibru pe celelalte patru, are incredere in ele si stie ca e intotdeauna mai mult acolo decat se arata.

Spiritele astea n-au existat de la inceputul lumii sub capacul ceainicului meu fermecat. S-au trezit la un moment dat impreuna, adunate de cine stie ce forte necunoscute, si n-au mai putut sa-si dea drumul. Ele au incercat sa se elibereze, nu e vorba, dar orice lupta n-a facut altceva decat sa le aduca si mai aproape unele de altele. Pana cand la un moment dat s-au linistit, si-au dat seama ca asa a fost sa fie si ca soarta lor e sa fie impreuna in aceasta lume minunata.

Post Edit: Aceasta este parte a unei povesti de adormit Simina. Simina a primit ceainicul fermecat de ziua ei, cu tot cu spiritele dinlauntru. Dar pentru ca are ea un fel special de a strica surprize construite in trepte, povestea despre cele cinci spirite care in mod normal s-ar gasi in raioane diferite, daca nu chiar in magazine diferite, dar pe care noi le-am adunat la un loc pentru ea, nu mai face asa mult sens.

Ziua noastra cea frumoasa

Azi-noapte mi-am intors pe dos cutiile de amintiri si mi-am gasit jurnalul inceput in clasa a sasea si incheiat (oare?) in anul doi de facultate. Ce sursa lacrimogena de amintiri, cine-ar fi crezut ca dupa atatia ani mai au inca efectul asta?

Am redescoperit ziua noastra cea frumoasa: asa i-am spus celui mai frumos moment pe care l-am petrecut impreuna cu printesele mele. "7 iunie 2002. Mi-e drag sa scriu azi cum nu mi-a mai fost de mult, si-atata soare se ingramadeste acum in sufletul meu. Exact asta face, se ingramadeste, asta-i cuvantul. Zvacneste si palpita si se inghesuie prin toate colturile, soare, soare, soare!

Mi-e drag sa scriu pentru ca e o zi pe care nu vreau s-o uit si vreau s-o pastrez mereu prin colturile alea, ca pe un crampei din acest soare nebun. Si vreau sa-mi amintesc mereu aceasta zi, si ceea ce voi scrie acum vreau sa fie o sursa de nebunie frumoasa de fiecare data cand voi fi zbuciumata sau trista, de fiecare data cand voi fi suparata pe lume. (...) Inghetata, ploaie prin oras cu prosopul nostru cel albastru si mare pe cap, Ducu Darie si cei patru cercei ai lui, expeditii cercetasesti printre urzici si fantome, visine coapte, scari inguste si spiralate pana sub acoperis, melci, dans descult pe covorul cu Elvis, zmee...Si niste copii care sa se bucure de ele."

De ce-am uitat sa ma intorc mereu la ziua asta, asa cum am promis atunci? Ce bine ca a existat aceasta zi in care nu eram o lady si nici nu-mi propuneam sa fiu!

Uitam lucruri pe masura ce crestem

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop

Pe biroul unei lady

Nu vreau sa ridiculizez efortul binevenit de a scoate la iveala micuta lady din fiecare. Dar ma oboseste pana si incercarea cea mai mica de a-mi imagina cum ar fi sa respect acest tipar. De exemplu, cum ar fi sa imi organizez biroul ca o lady? Contraziceti-ma daca n-am dreptate: o lady are carti de vizita tinute cu grija intr-o cutie eleganta ca sa nu se indoaie/ murdareasca. Mai are un biblioraft cu o nuanta mai inchis decat culoarea biroului, in care sunt aranjate documente in ordinea in care are nevoie de ele, o agenda de asemenea asortata cu biroul, in care sunt notate alfabetic numerele de telefon ale clientilor ei si care este periodic revizuita si actualizata ca prin minune, adica fara sa apara in ea stersaturi sau taieturi cu pixul.
O lady nu isi lasa mobilul pe birou (ci in servieta, inchis) ca sa nu o deranjeze in timpul unei intalniri, oricat de insignifianta ar putea parea aceasta intalnire noua, profanilor. Ea nu are pe birou fotografii pentru ca stie ca e nedelicat sa amesteci viata privata cu afacerile si nici nu are casti, pentru ca nu ar da niciodata senzatia ca zgomotul de fond o deranjeaza sau ca vrea sa asculte ceva ce ceilalti nu aud. Nu vei gasi pe biroul ei impecabil vreo cana sau vreun pahar care ar putea sa sugereze macar ca ea se hraneste si digera ca oricare dintre noi.

Cu siguranta o lady nu are pe birou o cutie cu Mos Craciun plina cu bomboane M&M, casti de urechi pufoase cu manusi asortate, o cutie verde de ceai nepalez, o punga de mate, un vas de baut mate, 756 de poze, o cana murdara, un pinguin care-ti masoara timpul in care faci ceai, o machetica mica a casei lui Hundertwasser, furculite de plastic, bete de scortisoara, un buzunar de blana albastru, o vedere cu Singin' in the rain, o trusa de supravietuire, 3 gume de sters, o ratusca de cauciuc, un martisor cu extraterestri, doua colaje, o pudriera roz.

Ce spune asta despre mine? Nici nu ma gandesc sa fac un pas mai departe si sa-mi imaginez...de exemplu...cum ar fi sa am in calitate de lady audienta la presedinte sau la Papa (de parca!).

Poveste de Craciun

Povestea mea incepe asa: si eu, si Irina am primit cadou de Craciun cate un cos mare verde plin cu povesti, bomboane de ciocolata si carti frumoase. Una dintre carti avea coperti aurii lucioase, cu o posetica de printesa desenata pe coperta, si promitea: “Cum sa fii o lady”. Ce-ar fi mers mai bine decat asta sub bradul magic al Irinei?
Dar Irina, din spatele canii ei de ceai, pufnea nemultumita: “Cartea asta e neprietenoasa. Uite, uite ce zice aici: O lady nu intarzie niciodata la birou! Deci eu nu sunt o lady si nici n-o sa fiu niciodata! Uite, fii atenta aici…uf!”
Sa ne intelegem, nu vorbim despre orice Irina cu orice fel de brad magic, vorbim despre cea mai veritabila lady din cate exista in vremurile noastre, si despre un brad sub care gasesti comori, portrete esuate, aripi de zana (cu tot cu bagheta), lumanari mari albe si Edith Piaf. Ca sa usuram lucrurile si s-o cunoasteti mai bine, daca s-ar fi facut vreodata un film dupa acest blog, atunci pe Irina ar fi jucat-o…Audrey Hepburn. Pentru ca numai Audrey Hepburn ar fi stiut sa-si penseze sprancenele, sa-si aranjeze parul, sa priveasca si sa mearga pe tocuri ca Irina. Da, ea!

Asa ca am ajuns aici si va intreb si pe voi: Daca Irinei ii e teama ca nu va fi niciodata o lady, ce-ar putea spune domnita aici de fata, care in liceu avea parul rosu si tuns baieteste, cercel in buza si tatuaj (cu acesta din urma inca mai e potcovita)? Sa se descurajeze total in camera ei fara brad? Sau mai gaseste cateva domnite aspirante la titlul de lady si incercam impreuna acest drum? Hai sa stabilim impreuna contextul…

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:
Candace Simpson-Giles - Cum sa fii o lady. Mic tratat de eleganta