Her Ladyship London

"Dupa o betie sanatoasa la Dublin, e ideal sa mahmuresti la Londra", mi-au zis fetele cand am plecat. Asa ca am coborat pe Heathrow convinsa ca ma va invata Her Ladyship London sa ma comport ca o lady chiar si mahmura fiind.

Si m-a ajutat Londra in vreun fel? Sa spunem ca da, pentru ca datorita ei am reusit sa trec peste absurdul scandalului Neagoe care mocnea inca furibund cand m-am intors.
Asa ca incerc sa ma comport cum am invatat in cartea cu coperti mov pentru care mi-au lucit ochii in magazinul de suveniruri de la Buckingham, fiindca o si vedeam cum s-ar potrivi perfect pe raftul meu de carti neghioabe, alaturi de Cum sa fii o lady. Adica imi incrucisez picioarele numai la nivelul gleznelor, stau cu spatele lipit de spatarul scaunului, cu mainile in poala, si plina de gratie imi scrasnesc dintii intr-o injuratura pentru pseudo-jurnalistii nostri si tot neamul lor.

Uh, ce nevoie aveam de asta! Si am reusit fara sa-mi pun coatele pe masa!

Iar ca sa intelegem mai bine postura gratioasa pe care o adopt, rasfoim neghiobia cu coperti mov:
Lucy Gray - Her Ladyship's guide to modern times

Bucuria Irinei

Intr-un oras numit Londra, in care palatele inca mai sunt locuite de regine si printese cu rochii lungi, traieste un baietel care a refuzat sa se faca om mare. Numele lui e Peter Pan, dar poti sa-i spui, simplu, Peter.

Peter locuieste intr-un loc magic numit Gradina Kensington, pe unde am trecut si eu in urma cu cateva zile ca sa-i multumesc pentru bucuria pe care i-a facut-o Irinei. Caci poate nu stii, dar Peter Pan este acela care le ajuta pe pasarile din Gradina Kensington sa-si faca cuiburi caldute si protejate de ploaie, in care sa depuna oua. Din oua ies puiuti, care dupa ce invata sa zboare parasesc Gradina si se transforma in bebelusi. Chiar acum, Peter zboara impreuna cu tine ca sa te incurajeze in drumul tau lung, de cateva luni, pana la Irina mea.

Ti-am povestit asta acum, pentru ca atunci cand bebelusii uita de tot limba pasarilor ca sa invete limba oamenilor, ei uita si experienta lor in Gradina Kensington. Iar de Peter nu-si mai amintesc nimic-nimic!

Si ca sa intelegi tu, puiutule, mai bine, cand o fi vremea sa citesti asa:
J.M. Barrie - Peter Pan in Gradina Kensington

Alchimie

Irlandezii se mandresc cu faptul ca au descoperit elementul magic care transforma plumbul in aur. Ii spun al cincilea element. Spun ca e o combinatie de mandrie locala cu pasiune si viziune. De fapt se numeste drojdie, si nu face altceva decat sa transforme zaharul in alcool. Dar ce stiu eu...?

Ca sa inteleg mai bine magia care ii face pe irlandezi sa se umfle in pene atunci cand vorbesc despre whisky-ul lor, am pornit intr-o calatorie initiatica prin distileriile John Jameson & Son. Secretul pe care l-am descoperit acolo? Despre asta alta data...Pana una alta, este singurul loc din lume unde poti cumpara o sticla din colectia speciala a distileriei, special inscriptionata cu numele tau. Si tocmai pentru ca eu nu stiu sa apreciez destul aceasta onoare, dar nici sa pierd ocazia asta nu puteam, am ajuns la un compromis: am luat sticla, dar am inscriptionat pe sticla numele altcuiva. Surpriza!

Magda interludiu

Nazywam sie Magda i jestem anoninowym psim obsesjocholikiem.
Lubie zapach spoconych psich nóg i psiej sierści. Najbardziej lubie zapach żółtej sierści.
Wspieram front polsko-rumuńskiego porozumienia ponad podzialami.

Magda

The Leprechauns made me do it!

Prima experienta cu domnul Dublin: esti dichisit, pieptanat si mirosi a proaspat, esti nerabdator si de-abia astepti sa-l cunosti. Dar el nu vine...il astepti, astepti pana incepi sa fierbi si sa-ti pregatesti in cap tot felul de texte ca sa-l faci sa se simta prost ca te-a lasat atat sa astepti. Si tocmai atunci apare si el, afisand un zambet atat de dezarmant incat nu poti decat sa-l iei in brate si sa te bucuri de cat e de indolent. Iti piere si cheful de reprosuri, pentru ca tranteste un "What the feck, we are in Ireland!". Nu mai poti sa spui nimic. Te lasi dus de val.
Asta pentru ca domnul Dublin traieste intr-un laissez-faire grozav si nimic nu-l scoate din ale lui. De ce sa-ti bati capul, daca poti sa te bucuri de lucruri asa cum sunt? Mai bine iei un Guinness si asculti povestea lui, pentru ca sa-ti fie clar: aici nimic nu se va grabi doar pentru ca vrei tu.
Si povesti iti va spune, fara indoiala. E mandru nevoie mare si convins pana la Dumnezeu ca nu exista nici dincolo nici dincoace de ape bere mai bruna, frunze mai verzi, whisky mai fin, dansuri mai sprintare sau elfi mai fericiti decat in Irlanda.
Domnul Dublin apreciaza o gluma buna si cel mai bine stie sa rada de el insusi. Isi da seama primul care ii sunt cusururile. Dar asta nu inseamna ca isi si bate capul cu ele! Asa cum nu-si bate capul, de pilda, nici cu chimicalele din legume, ii e egal daca mananca rosii stampilate si bagate in plastic sau rosii organice; de fapt, intregul trend eco-bio-organic il face sa zambeasca ironic dintr-un colt al buzelor.

Bineinteles, daca tu tii neaparat sa iti consumi energia cautand rosii organice, separand sticla verde de sticla maro sau asteptand la semafor pana se face verde, domnul Dublin te va lasa. Nu-l deranjeaza aceste excentricitati, atata timp cat nu-i strici lui cheful cu teorii.

Printesa poloneza

Printesa mea poloneza si-a parasit pentru cativa ani cuibul varsovian si a fugit prin Irlande. Drept pentru care mi-am luat si eu inima in dinti si am facut rezervari la o caleasca de-aia zburatoare ca sa-i duc un pic de aer estic de prin partile astea. Nici nu va spun ce mult il incanta ideea pe Bamse, de trei saptamani vorbeste numai cu accent irlandez si se pregateste pentru mult, mult Guiness si ceva cidru mai original.

Guiness va fi, nu-i vorba, dar marturisesc ca ce imi doresc eu mai mult de la Dublin este sa-mi gasesc printesa poloneza la fel de plina de Varsovia cum am lasat-o. Pentru mandria ei in fata ciocolateriilor Wedel, pentru noptile de dans neoprit chiar si dupa ce a baut o lada de Debowe, pentru ochii ei albastri care nu se deschideau a doua zi fara o portie zdravana de vodka poloneza, pentru supa la halba cu care am dat noroc intr-o crasma sub pamant ca sa ne dregem, pentru storurile ei galbene, pentru bancurile cu nemti si cu Papa Benedict al XVI-lea, pentru ca acum stiu ca Stanislaw al lui Sienkiewicz nu e "Stas" ci "Shtanisuaf"...pentru toate astea, Magda, mai e putin si o sa ne chinuim iar sa sa stam la povesti in germana.

Si ca s-o intelegem mai bine pe Magda, rasfoim cartea copilariei mele (am aflat eu mai tarziu ca si a ei):
Henryk Sienkiewicz - De la Port Said la Mombasa
"Pentru ca Polonia inca nu a murit"

Oda pentru Onuca

"Femeile sunt toate
Niste vrajitoare exasperante,
Enervante, calculate,
Schimbatoare,
Agitate,
Innebunitoare...
De ce nu e femeia ca barbatul?...
Barbatii nu sunt pretentiosi
Cu ei te simti mereu in largul tau
Spune-mi tu: Te simti neglijat daca nu-ti vorbesc o ora?
Te-ngalbenesti daca beau nitel?
Suferi daca nu-ti trimit flori?
Urli la mine daca intarzii la cina?
Te plangi c-am uitat de ziua ta
Sau ca am iesit cu alt amic?
...De ce n-ar putea si femeia sa fie la fel?
Un barbat la un milion mai tipa
Cate unul poate mai are vreun defect
Altul e oarecum nesincer
Dar, in, general, suntem un sex minunat..."

Si ca sa intelegem mai bine, vedem asa:
Audrey Hepburn femeie si minunata in My fair lady

Cel mai norocos baietel din lume

Daca-l intrebi pe cel mai norocos baiat din lume ce-si doreste, iti va spune ca nu-si doreste nimic. Are tot ce-si doreste. Sau mai bine zis, isi doreste tot ce are. Adica se bucura de tot ce are de parca ar fi o dorinta implinita.

Toate bune si frumoase, pana vine ziua lui. Ce-i daruiesti celui mai norocos baietel din lume? Ce cadou poti sa-i faci, daca el iti spune cu cei mai luminosi ochi ca nu-si doreste nimic?

La Metoc

Onuca stie bine unde sunt portile spre alte lumi. Pentru ca ea a urat de prin copaci, s-a rostogolit prin roua si a dansat despletita cu Sanzienele pana s-au deschis cerurile. Asa ca aseara mica vrajitoare cu ochi verzi mi-a aratat o portita ascunsa spre alta lume.

Cand am vazut poarta abia intredeschisa, astfel incat sa nu ghiceasca orice strain intrarea, au inceput sa-mi tremure picioarele de frica. Mi-era de ce voi gasi dincolo de poarta, caci nu desluseam nimic printre copaci. Dar Onuca a calcat dincolo de linia portii ca la ea acasa. S-a strecurat pe potecute si s-a aplecat pe sub copaci, pana m-a scos la liman. Serbet de lamaie si o carte veche cu povesti de Puskin mi-au indulcit trecerea. Iar Onuca a fost acolo langa mine tot timpul, sa ma invete regulile noii lumi. De fapt, nu sunt prea multe reguli la Metoc: vorbeste in soapta, asculta copacii si lasa mate sa se raceasca.

Si ca sa intelegem mai bine, vizitam asa:
Strada Popa Rusu nr. 21 colt cu Bocsa, langa Armeneasca

Alinuca a spus DA

...Primul ei moment de siguranta. Si al nostru impreuna cu ea. Atunci cand zici "DA", clar si raspicat, cu un zambet de "Doar n-am batut atata drum pana aici cu rochia asta grea pe mine si cu un corset care ma strange, ca sa zic NU!", siguranta ta e o chezasie si pentru siguranta celorlalti.

Cat a durat drumul nostru lung impreuna prin lume, de doua sigurante aveam nevoie: 1.ca vom fi noi mereu acolo una pentru alta si 2.ca va mai fi cineva pe langa noi mereu acolo. Si toata calatoria Cismigiu&co. a fost menita sa ajunga la acel cineva: tot drumul dinspre curtea interioara a liceului spre Romana, asta cautam; traversam in fuga Calea Victoriei, rascoleam esarfe si bratari de piele la Hippie in cautarea sigurantei aleia; opream in Amzei la merdenele si ne cautam de marunt, si in acelasi timp cautam acea siguranta ca va exista candva si altcineva langa noi sa puna bani la merdenele; ajungeam in Romana si aruncam ocheade pe la coltul genelor, dar stiam toate ce cautam.

Sambata seara, toate patru pe terasa, cu o sticla de vin, am avut siguranta ca nu mai suntem doar noi pentru noi. Topo purta tocuri stiletto, Ana numai si numai de gura lui Topo purta Irina Schrotter, iar Alinuca purta rochia alba. Si era sigura. Iar noi la fel. Gata! Cautarea a luat sfarsit! Nu mai suntem doar noi!

...si ne intoarcem in port

Inainte sa plec am raspandit prin toata camera zeci de cercei, saluri si papuci, ciripind voioasa si strangandu-le pe toate cu mare dragoste in bagajul meu imposibil de carat de catre o singura persoana. Acum, cand ma pregatesc sa ma intorc, le arunc cea mai morocanoasa uitatura si as vrea sa se stranga singure.

Ati observat ca atunci cand te pregatesti de sfarsitul vacantei toti cerceii par mai incurcati ca niciodata unii in altii, toate salurile sunt mai decolorate, ca sa nu mai spun ca rucsacul pare mai mic si nimic nu mai incape in el?

Bun! Imi fac curaj, imi dau aripile de zana jos din spate si ma apuc de strans. Ne auzim acasa cu povesti despre turnuri, castele si porturi cu felinare rosii, din care ne vom mai hrani ceva timp de acum inainte...

Castelul printeselor

La aproape 128 km de Orleans, dupa ce traversezi apele Loirei, daca treci de campul de maci (fara sa-i culegi, pentru ca se vor usca sub ochii tai in cel mai scurt sfert de ora), gasesti un rau micut numit Cher. In Cher se scalda o familie de castori. Peste Cher s-a construit o sala de bal. Iar in Cher a ramas inima mea.

Chenonceau se numeste locul. Dar il veti gasi sub numele de "Castelul printeselor", pentru ca a fost influentat de femei mai mult decat oricare alt cuib de escapada de pe Valea Loirei. Toate printesele, reginele si favoritele regale care i-au fost stapane au lasat aici o parte din gratia de a fi o lady. Asa ca Chenonceau este o "ea"; scarile lui suspina de intrigi, cochetarii, saloane literare, rivalitati si baluri mascate cu barbati imbracati in femei si femei goale de la brau in sus.

Dar inima mi-a ramas acolo si pentru ca am recunoscut cate un crampei din povestea fiecarui salon. De pilda, am dat peste a mea Fragile Cecile, cu suisurile si coborasurile ei, cu lunile de nevorbit urmate de efuziuni de dor si povesti nesfarsite, cu muzica, esarfele si rezolutiile ei. Am gasit-o intr-un tablou, pe cand isi ferea privirea de a mea ca sa nu-mi dau seama ca e chiar ea. Dar am descoperit-o! Pai era un tablou al protectoarei muzicienilor, care la francezi e nici mai mult nici mai putin decat...Sainte Cecile! Cum e asta?

Queen of Hearts

N-am nimic in comun cu ea. N-am avut nicicand si nici nu voiam sa am. Chiar si de la geamana ei, regina de cupa din Tarot, mi se apleca putin, ca atunci cand mananci prea multe clatite dintr-o data. Prea dulce, prea moale, prea rosie, prea rotunda, prea mult. Preferata mea era regina de spada; taioasa si dintr-o bucata; impreuna urmam cursuri de "cum sa fii o lady", ca sa invatam sa nu mai fim asa directe si acre uneori.

Dar ratacindu-ma azi prin labirintul iepurelui alb in cautarea salonului de ceai al palarierului nebun (o concesie pe care Bamse mi-a facut-o pentru ca am petrecut prima jumatate a zilei printre cele mai putin Disney rollercoastere cu Indiana Jones si mine de aur), Queen of Hearts m-a bucurat tare! Si l-am iubit pe Lewis Carroll pentru ca a reusit sa-i dea aerul asta grozav de spartan unei regine asa de rotunjoare si siropoase in general. Ne pierduseram deja de o jumatate de ora in labirint, pisica de Cheshire ne aparea de peste tot si o injuram cu foc pe Alice ca s-a trezit ea sa-l urmareasca pe iepure in scorbura, cand a aparut regina urland din toti rarunchii: "Oooooff with your head!" si dezmeticindu-ne ca sa gasim cat mai repede drumul spre iesire.

Asta ar trebui sa faca orice regina, fie ea in Tarot sau in viata reala: sa ne dezmeticeasca. Si daca isi indeplineste rolul asta, cine mai poate s-o acuze de niste decrete nevinovate, cum ca mereu-mereu sa fie numai ora ceaiului, sau ca toti trandafirii trebuie sa fie rosii?

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:
Lewis Carroll - Alice in Tara Minunilor (sau Peripetiile Alisei in Tara Minunilor, in traducerea magnifica dupa care am invatat eu sa citesc)

Jurnal de calatorie

Aseara am pus capul pe perna cu Edith Piaf, iar azi-dimineata m-am trezit cu Joe d'Assin (si ceai proaspat facut si aer proaspat in camera, tout par courtoisie de Bamse). Aaa, iubesc cliseele pariziene! Croissants, tres chic, Champs Elysees, foulard, bouchon, crepe au chocolat, brasserie, 14 Jouillet, lettres parisiennes, romantique, boulangerie, la femme bcbg, bateaux-mouches, la vie en rose, Paris Match, a nous deux maintenant!

Si-mi place sa le gasesc pe toate, pe toate asteptandu-ma de fiecare data cand ma intorc aici!

In fata Turnului

"O lady adevarata nu sta cu picioarele pe geam! Plus ca-mi acoperi oglinda retrovizoare" m-a atentionat Bamse pe la kilometrul 1700, omorandu-mi tot elanul. Asta se intampla exact in momentul in care degetele mele de la picioare nu mai rezistau de atata caldura si nemiscare si se indreptau vijelios spre geamul larg deschis. Au renuntat si s-au reasezat in lotus, dar nu fara sa se imbufneze un pic de mustrarea nemeritata. Nici macar asfaltul care isi schimba culoarea de la o suta de km la alta, si care acum era verde fistic, nu a reusit sa le binedispuna.

Dar acum nici un cod al manierelor nu-mi va impiedica degetele de la picioare sa iasa pe geam. Pentru ca una dintre ferestre este nici mai mult nici mai putin decat la cativa metri de Turn, iar cealalta fereastra da spre singura casa a lui Gaudi din Paris. Asa ca degetele mele abia asteapta sa adoarma Bamse, ca sa escaladeze pervazul, sa se strecoare printre ghivecele de muscate si sa fluture fericite de sub streasina in timp ce-l citesc pe Flaubert.

Degetele mele de la picioare au fluturasi in stomac, si pandesc, pandesc!

Paradisul de duminica

Urmariti-ma! Din drumul care vine de la Brasov semnalizez dreapta dupa ce vad indicatorul cu Prisma. La poarta, protocolul este sa saluti; nu se stie de unde vine aceasta regula, dar asa cum am invatat de la surori ridic mana dreapta de pe schimbator in timp ce virez stanga si ii salut pe domnii binevoitori, care se bucura si saluta si ei cu doua degete la chipiu. Mai am un reper important, si anume cosul de baschet care imi arata unde trebuie sa intru in alveola; inainte era un Mini Cooper care statea acolo vesnic parcat, era un reper foarte bun si vizibil, dar aparent chiar si Mini-ul pleaca in lume la un moment dat.

Intru in alveola, virez larg si opresc in fata casei cu balustrade albastre. Ma minunez de ce-au facut pe covorasul de la intrare pasarile din cuibul de deasupra usii si apas pe sonerie. Nu astept sa-mi raspunda nimeni, ar dura prea mult si ar trebui sa mai sun o data ca sa ma auda, asa ca apas pe clanta si intru singura. Primul lucru pe care-l vad sunt doua pisici: una sta pe canapea, alta imi taie calea (cred ca e un facut, ca mereu cea care-mi taie calea e aia neagra, nu stiu cum o cheama). Miroase a proaspat zugravit (desi nu mai e proaspat zugravit de 6 ani), a metal si a inca ceva ce nu pot descrie; semana cumva cu ceaiul de rooibos, un miros greu si dulce-amarui, care te face sa te intinzi si sa te gandesti la Craciun.

Asa ca, duminica dupa-amiaza, venind dinspre munte, ma opresc in drum intr-un loc frumos numit Paradisul verde, in ospetie la surori. Si surorile se bucura; Irina zambeste cu toata fata, ea pregateste un adevarat ospat vegetarian si mere coapte cu inghetata, ea ma ia in brate si se mira ce frumos m-am asortat, ea imi povesteste ce oameni frumosi a mai fotografiat pentru mine. Simina e mai rezervata, ii zambeste doar un colt al buzelor, ma pune sa fac diverse comisioane inainte sa ajung si imi critica excesul de asortare, dar eu stiu ca se bucura si ea.

E cel mai frumos loc unde poti fi duminica dupa-amiaza. Intotdeauna gasesti ceaiuri aduse din locuri exotice si povesti frumoase de peste saptamana, iar surorile se plimba leganat printre pisici si sticle de vin alb demi-sec.

Atena von Genf

In cartierul florilor, pe Strada Mimozei, locuieste un urs care cunoaste o mica vrajitoare. La fiecare sfarsit de saptamana, mica vrajitoare vine in ospetie la urs si isi reinnoieste lotul de flori de leac. Asta n-ar fi nimic, dar se pare ca de ceva timp incoace vrajitoarea a pus pe urmele ursului un spion care-i urmareste ursului fiecare miscare in lipsa ei. Aceasta suspiciune i-a rasarit ursului in cap intr-o noapte, cand a vazut o pisica neagra facand planton sub fereastra lui in sus si-n jos si fixandu-l cu niste ochi foarte galbeni si foarte curiosi.
De-atunci, pisicile negre s-au inmultit (acum sunt trei, de varsta adolescenta). Poti spune ca in cartierul florilor pisicile tind sa fie stapane cu sistem de proprietate in devalmasie asupra mimozelor, lalelor, lamaitelor si crinului. Iar azi a mai sosit una care a prins sa stea in gazda nici mai mult, nici mai putin decat chiar in casa ursului! Noua venita raspunde la numele de Atena si pare ca nu e doar in trecere. Se va vedea...

Surpriza de la sora mea

Pentru ca ii studiez in fiecare seara linia sprancenelor si zambetul de soricel in carticica de la capul patului, stiu ca Audrey Hepburn a lui Morton Levin este pentru mine! Merveilleuse soeur, n-ai cum sa negi, stiu stiu ca surpriza e pentru mine!

Oaaa, m-am simtit ca atunci cand eram mici si imi sugerai subtil prin ce dulapuri sunt ascunse cadourile de Craciun, dar ma lasai pe mine sa le caut si sa descopar singura care-s surprizele pentru mine si care-s pentru tine.

Cum se simt degetele tale azi?

Lina are cele mai frumoase degetele din lume. Poate pentru ca par inventate: asa de subtiri, cu unghiile lor perfecte. Si asa de linistite, ca te miri cum de nu e ea toata la fel de linistita ca degetele ei.

De la degetele Linei am invatat ca degetele noastre traiesc alta viata decat noi. Cea mai buna dovada ca degetele simt altceva decat tine este sa privesti ce-au desenat dupa ce ai vorbit la telefon cu cineva. N-ai gasit niciodata norisori dupa o discutie despre un brand portfolio alignment? Sau un tractor dupa o discutie despre cea mai frumoasa rochie alba? Asta pentru ca degetele n-au nici o treaba cu starea ta de spirit, sunt pe cu totul alta lungime de unda. Degetele sunt fermecatoare cand vor ele, desi tu numai fermecatoare nu te simti; sunt nervoase cand tu vrei sa uiti de tot; sunt linistite cand tu te zbati; mangaie cand iti vine sa zgarii; sunt pline de farse rautacioase cand tu vrei sa mangai. Degetele sunt ca niste copii. Ai observat ca jocul lor are alte reguli decat regulile tale?

Si ca sa intelegem mai bine, vedem cum e cu:
Gellu Naum si al lui Deget Musa

Turist season

La Brasov s-a deschis sezonul turistilor. Asta inseamna ca ursii s-au trezit si incep sa coboare spre poalele padurii ca sa vada turistii. Se indreapta care mai de care spre Racadau cu urechile ciulite, leganandu-si soldurile. De-abia asteapta sa vada ce turisti au mai rasarit anul asta, ce culoare are pielea lor, ce haine mai poarta, cu ce aparate foto s-au procopsit peste iarna. Pentru ca din recolta de turisti de anul trecut au ramas cu suveniruri foarte frumoase, ursii revin de fiecare data cu placere. Se uita la turistii ingramaditi pe marginea trotuarului, ii examineaza, trec de la un palc de oameni la altul, iar cand simt ca au vazut destul isi dau urechile pe spate si-si vad mai departe de treaba.

Lumea zice ca sunt periculosi, dar e de inteles, de-abia s-au trezit din somn si cine nu e putin morocanos dimineata?