Casa piticilor

Eu si Bamse tocmai ce-am trecut muntii inapoi, numai bine fiindca si merindele si puterile ne erau pe sfarsite. Ne-am minunat de zodii, de bastioane si de cel mai nepamantesc albastru, insa le-am inteles pe toate asa cum ne-a venit noua la indemana. De pilda, o chilie sapata in munte ne-a parut numai buna pentru o casa a piticilor: o casa plina de liniste care sa-i faca sa taca si sa se aseze tacuti fiecare in coltul lui depanandu-si barbile.

Nu de alta, dar Bamse tocmai ce trece printr-un moment grozav de chinuitor: se pare ca un pitic din ochiul lui stang nu-si gaseste locul, asa ca se tot zbate si se intoarce de pe o parte pe alta, si-l trage pe Bamse de pleoapa tot timpul. Pesemne s-a indragostit de vreun pitic din ochiul altcuiva si nu stie cum sa faca sa-i atraga atentia. Asa ca ne-am gandit sa-i asezam pe amandoi in casuta sapata in piatra. Poate chilia din munte o sa-i ajute sa-si depaseasca singuri fastacelile si o sa-i invete sa taca impreuna asa cum le sade bine unor pitici, fiindca pe noi ne-au bodoganit destul!

Si ca sa intelegem mai bine, vedem asa:
Bucovina cu minunile ei

Domeniul celalalt

Oare v-am povestit pana acum despre Merveilleuse soeur, cea cu care am purtat ani la rand razboiul picioarelor pe sub patura, atunci cand una intra in domeniul celeilalte? Pentru ca domeniul era un loc sacru, cu mirosul si culoarea lui, el nu putea fi atins de picior de zana straina. Pe peretele corespunzator domeniului ei, Merveilleuse soeur avea asa: un afis cat toate zilele cu Amelie cu care vorbea in franceza in fiecare dimineata, un dulap in care un soarece rontaia de zor la carti de gramatica si agende cu poezii, o cana rotunda si galbena in care se descanta ceiutul ca sa devina vindecator. Domeniul ei era fantastic, mai colorat si intotdeauna mai mare decat al meu. Dar pentru ca n-aveam voie sa calcam in domeniul celeilalte, eu n-aveam de ales decat sa astept acele seri putine in care Merveilleuse soeur fugea de acasa. Atunci ne strecuram pe varfurile picioarelor ca sa nu ne auda nimeni, inchideam usa dupa ea, iar apoi ma furisam cu inima batand in domeniul ei si-i citeam povestile.

Domeniul ei a disparut o data cu ea din camera mea. Dar imi mai amintesc din cand in cand culorile lui, atunci cand Merveilleuse soeur mai vine cu cate o minunatie noua. Ultima ei isprava: ii aduce pe Brazzaville in Bucuresti, ca sa imi mangaie noaptea de 9 mai cu povesti colorate si cantate frumos. Asa ca in club Session, pe 9 mai, de la orele 21.00 cand numai bine s-a intunecat ca sa distingem culorile dinauntru, puteti sa o cunoasteti cu totii pe Merveilleuse soeur si sa va furisati pentru cateva ore in domeniul ei.

Ce mai urmeaza? Merveilleuse soeur si-a terminat romanul. Asta inseamna ca, pentru prima oara in viata mea, voi calca pe domeniul ei fara sa ma furisez, dintr-o librarie mirosind a coperti noi, si nu dintr-un dulap locuit de soarecele bibliofag.

Baked to make you smile

Mi-a spus asa: ca sunt ca o prajitura cu blatul moale si pufos. O prajitura care miroase putin, numai putintel a aroma de vanilie. Indeajuns cat sa te faca sa zambesti, nu atat de mult incat sa te ameteasca. Si mi-am imaginat chiar in clipa aceea cum ar fi ca toate creaturile miraculoase care imi populeaza lumea, toate printesele, toate zanele, toti spiridusii sa se arate sub chipul lor de prajitura. Caci da, fiecare dintre noi este o prajitura. Si e cel mai frumos chip sub care te poti arata. Poate chiar si cel mai sincer.

Am intrebat-o pe Irina in timp ce-mi vorbea despre Orhan Pamuk si-si aranja aripile in dulap pe culori (roz la roz, verde la verde...hm, nu stiu ce sa fac cu asta singura mov...o ascund aici dedesubt) ce prajitura ar fi ea. Creme brulee fara indoiala. Cu o crusta care pare dura, insa se sparge foarte usor, cu dosul linguritei, ca-n Amelie; transparenta, dar cu nuante; cu o aroma care te face sa inchizi ochii in timp ce inspiri; cu nume frantuzesc.

Bineinteles! Cum de nu m-am gandit pana acum? Si am putea sa ne intrebam unii pe altii: iti amintesti de domnisoara aceea de frisca, asa de dulce de te lua cu lesin in preajma ei? Sau si mai bine: am cunoscut o lady de inghetata, cu topping de ciocolata neagra fierbinte, care te poate plimba intre rai si iad intr-o secunda. Sau: cea mai buna prietena a mea refuza sa fie o prajitura, ea e o bomboana si atat, o bomboana care poate fi mancata oricand si oriunde, cu multe straturi de ciocolata pe care trebuie sa le dai la o parte unul cate unul ca sa ajungi la miezul pretios de aluna.

Nimic nu vorbeste mai pe limba mea decat caramelul, vanilia, fulgii de cocos, fructele confiate, martipanul, crema de ciocolata.

Livada cu dorinte

Lumea e un loc fantastic! Ma plimbam azi cu Bamse prin livada, cand ne-a oprit un baiat si ne-a intins cate o busola. Baiatul era blond si avea 16 ani, iar busolele lui erau gri cu rosu, exact asa cum trebuie. Si totusi cum se poate? Imi doream o busola, iar acum am primit trei (de fapt as fi avut doua, dar Bamse s-a amuzat de ochii mei uimiti de fantasticul momentului si mi-a cedat si busola lui).

Maine o sa ne plimbam din nou prin livada. De-abia astept sa vad ce minunatie se mai intampla!

Mi-am gasit locul

Tot pe drum am fost din nou, si ce frumos! Din aproape in aproape, din cetate in cetate, am ajuns in sfarsit la loc de odihna unde ma pot aseza si povesti. Caci e musai de poveste! Mi-a fost dat sa primesc in ospetie mesageri dintr-o alta lume, o lume jumatate a noastra, jumatate a lor. O lume pe care n-o cunosteam nici macar din povesti, caci toate povestile cu castele si zimbri care s-au nascut acolo n-au razbatut veci dincolo de zidurile cetatii. Am descoperit dupa ani de cautare un Macondo din piatra adevarata, neschimbat de trei generatii, de cand batranii lor au trecut muntii incoace in pasul magarilor incarcati cu lazi de zestre in cautarea unui loc al lor.

Cristiur ii zice locului. Si tot ca intr-un Macondo, batranii aceia sunt inca printre noi si se leaga cu franghie de copacul din curte si sa plece nu mai vor. De cand cele sapte neamuri au trecut muntii impreuna si s-au asezat in Cristiur, a ramas scris ca orice se poate vinde, numai casa parinteasca nu. Asa ca batranii joaca septica pe banca la soare si sunt multumiti; stiu ca doar ei au mai ramas, dar la fel de bine stiu ca roata lumii se va intoarce si odata cu ea se vor intoarce si tinerii la casa parinteasca. Nu asteapta nimic, sunt impacati si au liniste. Locul lor e un loc magic, ochii lor sunt albastri, si povesti ca ale lor nicaieri nu mai intalnesti.

Si ca sa intelegem mai bine, cu sfintenie citim asa:

Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singuratate