...si ne intoarcem in port

Inainte sa plec am raspandit prin toata camera zeci de cercei, saluri si papuci, ciripind voioasa si strangandu-le pe toate cu mare dragoste in bagajul meu imposibil de carat de catre o singura persoana. Acum, cand ma pregatesc sa ma intorc, le arunc cea mai morocanoasa uitatura si as vrea sa se stranga singure.

Ati observat ca atunci cand te pregatesti de sfarsitul vacantei toti cerceii par mai incurcati ca niciodata unii in altii, toate salurile sunt mai decolorate, ca sa nu mai spun ca rucsacul pare mai mic si nimic nu mai incape in el?

Bun! Imi fac curaj, imi dau aripile de zana jos din spate si ma apuc de strans. Ne auzim acasa cu povesti despre turnuri, castele si porturi cu felinare rosii, din care ne vom mai hrani ceva timp de acum inainte...

Castelul printeselor

La aproape 128 km de Orleans, dupa ce traversezi apele Loirei, daca treci de campul de maci (fara sa-i culegi, pentru ca se vor usca sub ochii tai in cel mai scurt sfert de ora), gasesti un rau micut numit Cher. In Cher se scalda o familie de castori. Peste Cher s-a construit o sala de bal. Iar in Cher a ramas inima mea.

Chenonceau se numeste locul. Dar il veti gasi sub numele de "Castelul printeselor", pentru ca a fost influentat de femei mai mult decat oricare alt cuib de escapada de pe Valea Loirei. Toate printesele, reginele si favoritele regale care i-au fost stapane au lasat aici o parte din gratia de a fi o lady. Asa ca Chenonceau este o "ea"; scarile lui suspina de intrigi, cochetarii, saloane literare, rivalitati si baluri mascate cu barbati imbracati in femei si femei goale de la brau in sus.

Dar inima mi-a ramas acolo si pentru ca am recunoscut cate un crampei din povestea fiecarui salon. De pilda, am dat peste a mea Fragile Cecile, cu suisurile si coborasurile ei, cu lunile de nevorbit urmate de efuziuni de dor si povesti nesfarsite, cu muzica, esarfele si rezolutiile ei. Am gasit-o intr-un tablou, pe cand isi ferea privirea de a mea ca sa nu-mi dau seama ca e chiar ea. Dar am descoperit-o! Pai era un tablou al protectoarei muzicienilor, care la francezi e nici mai mult nici mai putin decat...Sainte Cecile! Cum e asta?

Queen of Hearts

N-am nimic in comun cu ea. N-am avut nicicand si nici nu voiam sa am. Chiar si de la geamana ei, regina de cupa din Tarot, mi se apleca putin, ca atunci cand mananci prea multe clatite dintr-o data. Prea dulce, prea moale, prea rosie, prea rotunda, prea mult. Preferata mea era regina de spada; taioasa si dintr-o bucata; impreuna urmam cursuri de "cum sa fii o lady", ca sa invatam sa nu mai fim asa directe si acre uneori.

Dar ratacindu-ma azi prin labirintul iepurelui alb in cautarea salonului de ceai al palarierului nebun (o concesie pe care Bamse mi-a facut-o pentru ca am petrecut prima jumatate a zilei printre cele mai putin Disney rollercoastere cu Indiana Jones si mine de aur), Queen of Hearts m-a bucurat tare! Si l-am iubit pe Lewis Carroll pentru ca a reusit sa-i dea aerul asta grozav de spartan unei regine asa de rotunjoare si siropoase in general. Ne pierduseram deja de o jumatate de ora in labirint, pisica de Cheshire ne aparea de peste tot si o injuram cu foc pe Alice ca s-a trezit ea sa-l urmareasca pe iepure in scorbura, cand a aparut regina urland din toti rarunchii: "Oooooff with your head!" si dezmeticindu-ne ca sa gasim cat mai repede drumul spre iesire.

Asta ar trebui sa faca orice regina, fie ea in Tarot sau in viata reala: sa ne dezmeticeasca. Si daca isi indeplineste rolul asta, cine mai poate s-o acuze de niste decrete nevinovate, cum ca mereu-mereu sa fie numai ora ceaiului, sau ca toti trandafirii trebuie sa fie rosii?

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:
Lewis Carroll - Alice in Tara Minunilor (sau Peripetiile Alisei in Tara Minunilor, in traducerea magnifica dupa care am invatat eu sa citesc)

Jurnal de calatorie

Aseara am pus capul pe perna cu Edith Piaf, iar azi-dimineata m-am trezit cu Joe d'Assin (si ceai proaspat facut si aer proaspat in camera, tout par courtoisie de Bamse). Aaa, iubesc cliseele pariziene! Croissants, tres chic, Champs Elysees, foulard, bouchon, crepe au chocolat, brasserie, 14 Jouillet, lettres parisiennes, romantique, boulangerie, la femme bcbg, bateaux-mouches, la vie en rose, Paris Match, a nous deux maintenant!

Si-mi place sa le gasesc pe toate, pe toate asteptandu-ma de fiecare data cand ma intorc aici!

In fata Turnului

"O lady adevarata nu sta cu picioarele pe geam! Plus ca-mi acoperi oglinda retrovizoare" m-a atentionat Bamse pe la kilometrul 1700, omorandu-mi tot elanul. Asta se intampla exact in momentul in care degetele mele de la picioare nu mai rezistau de atata caldura si nemiscare si se indreptau vijelios spre geamul larg deschis. Au renuntat si s-au reasezat in lotus, dar nu fara sa se imbufneze un pic de mustrarea nemeritata. Nici macar asfaltul care isi schimba culoarea de la o suta de km la alta, si care acum era verde fistic, nu a reusit sa le binedispuna.

Dar acum nici un cod al manierelor nu-mi va impiedica degetele de la picioare sa iasa pe geam. Pentru ca una dintre ferestre este nici mai mult nici mai putin decat la cativa metri de Turn, iar cealalta fereastra da spre singura casa a lui Gaudi din Paris. Asa ca degetele mele abia asteapta sa adoarma Bamse, ca sa escaladeze pervazul, sa se strecoare printre ghivecele de muscate si sa fluture fericite de sub streasina in timp ce-l citesc pe Flaubert.

Degetele mele de la picioare au fluturasi in stomac, si pandesc, pandesc!

Paradisul de duminica

Urmariti-ma! Din drumul care vine de la Brasov semnalizez dreapta dupa ce vad indicatorul cu Prisma. La poarta, protocolul este sa saluti; nu se stie de unde vine aceasta regula, dar asa cum am invatat de la surori ridic mana dreapta de pe schimbator in timp ce virez stanga si ii salut pe domnii binevoitori, care se bucura si saluta si ei cu doua degete la chipiu. Mai am un reper important, si anume cosul de baschet care imi arata unde trebuie sa intru in alveola; inainte era un Mini Cooper care statea acolo vesnic parcat, era un reper foarte bun si vizibil, dar aparent chiar si Mini-ul pleaca in lume la un moment dat.

Intru in alveola, virez larg si opresc in fata casei cu balustrade albastre. Ma minunez de ce-au facut pe covorasul de la intrare pasarile din cuibul de deasupra usii si apas pe sonerie. Nu astept sa-mi raspunda nimeni, ar dura prea mult si ar trebui sa mai sun o data ca sa ma auda, asa ca apas pe clanta si intru singura. Primul lucru pe care-l vad sunt doua pisici: una sta pe canapea, alta imi taie calea (cred ca e un facut, ca mereu cea care-mi taie calea e aia neagra, nu stiu cum o cheama). Miroase a proaspat zugravit (desi nu mai e proaspat zugravit de 6 ani), a metal si a inca ceva ce nu pot descrie; semana cumva cu ceaiul de rooibos, un miros greu si dulce-amarui, care te face sa te intinzi si sa te gandesti la Craciun.

Asa ca, duminica dupa-amiaza, venind dinspre munte, ma opresc in drum intr-un loc frumos numit Paradisul verde, in ospetie la surori. Si surorile se bucura; Irina zambeste cu toata fata, ea pregateste un adevarat ospat vegetarian si mere coapte cu inghetata, ea ma ia in brate si se mira ce frumos m-am asortat, ea imi povesteste ce oameni frumosi a mai fotografiat pentru mine. Simina e mai rezervata, ii zambeste doar un colt al buzelor, ma pune sa fac diverse comisioane inainte sa ajung si imi critica excesul de asortare, dar eu stiu ca se bucura si ea.

E cel mai frumos loc unde poti fi duminica dupa-amiaza. Intotdeauna gasesti ceaiuri aduse din locuri exotice si povesti frumoase de peste saptamana, iar surorile se plimba leganat printre pisici si sticle de vin alb demi-sec.