Am crescut mare!

Deunazi s-a intamplat ceva ce m-a facut sa inteleg ca s-a terminat cu joaca. Nu vanzarea casei bunicilor cu tot cu oratanii, nici demisia de la primul meu loc de munca - ala care m-a luat de mica si m-a crescut, ci reintalnirea cu colegii din generala. (Cum, chiar a trecut atata timp de cand s-a terminat scoala generala incat sa faceti deja prima intalnire de rememorare? Dap. Am facut-o.)

Nu va spun cum plec de acasa indreptandu-ma spre ei. Am inima cat jumatate de purice. Ma astept sa fie ca o intoarcere in timp. Ca atunci cand te urci seara tarziu intr-un tramvai aproape gol, atat de gol incat te sperii un pic si te simti ca un Gavrilescu si te astepti sa cobori intr-o alta lume. Doar ca nu in viitor, cu casa ta o ruina, ci in trecut, in lumea pagerului si a lui Leo di Caprio si a oracolelor si a scrisului pe banci si a primelor saruturi. Imi netezesc fusta ca sa-mi ascund emotiile.

Si totusi intoarcerea in timp n-are loc...Nu recunosc pe nimeni. Sunt oameni pe care nu i-am avut niciodata sau pe care i-am pierdut de atata timp, incat nu mai stiu cine sunt. Si chiar daca unii dintre ei sunt exact asa cum i-am lasat, imi sunt atat de straini incat nu mai pot sa ma intorc in timp.

La un moment dat in timpul discutiei, incercand sa ne amintim de fiecare pe unde mai e si ce mai face si mai ales cum am putea sa dam de el, cineva spune: "Cine s-ar fi gandit atunci ca e asa important sa ne lasam toate datele de contact? Eram asa de convinsi ca o sa ne vedem si maine, si poimaine, si peste 10 ani." O lectie foarte buna despre cum poti sa uiti oameni care ti-au fost dragi si impreuna cu care ai fi putut construi ceva. Eu credeam ca relatiile care cedeaza timpului sunt alea care n-au fost niciodata menite sa insemne ceva, si ca asa se face selectia naturala intre ce conteaza si ce nu conteaza in viata. Dar imi dau seama exact in momentul asta ca cedeaza timpului chiar si lucrurile care conteaza cu adevarat. Asa ca ma intorc si-i cer numarul de telefon omului de langa mine.

Am simtit nevoia sa va spun ca am crescut pentru ca am citit-o pe Merveilleuse soeur vorbind despre tristetea mare mare pe care a avut-o cand a auzit ca s-a vandut casa bunicilor. Asta a facut-o pe ea sa simta ca s-a terminat cu copilaria. N-am reusit sa empatizez cu ea, din simplul motiv ca nu am nimerit de-a lungul vietii mele in casa bunicilor decat de cateva ori, dintre care prima oara am facut urticarie, a doua oara am facut urticarie, a treia oara mi l-au taiat pe Zglobi ca sa-l manance de Pasti si am plans urland ca eu nu mai trec niciodata pe acolo, a patra oara am facut urticarie, a cincea oara am omorat trei puisori de gaina mici si galbeni (din greseala, imaginea lor inca te mai bantuie), a sasea oara era musai sa merg ca era o nunta, iar a saptea oara a fost inmormantarea...si asta a fost si ultima oara. Totusi am simtit si eu saptamana asta ca s-a terminat copilaria. Si am revenit in lumea oamenilor mari ca un Gavrilescu intors de la tiganci.

Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

Mircea Eliade - La Tiganci