Nu am inteles niciodata pasiunea Siminei pentru CFR, RATB si alte initiale institutionale (ba recunoaste ca ai pus-o chiar pe seama excentricitatii printesei cu BMW la poarta care vrea sa mai ia din cand in cand o gura de aer in lumea normala!), dar ieri am avut o experienta care a avut scopul de ma pune la locul meu. Drept pentru care as vrea sa impartasesc aceasta experienta cu toate printesele mele care si-ar dori sa vada lumea doar prin gemuletul unei calesti aurite.
Am venit de la Brasov in acelasi compartiment cu o tataroaica desprinsa direct din Descult si cu copiii ei cu ochii migdalati. Era infasurata in val, val pe care fiica ei Mariam era extrem de preocupata sa i-l traga tot timpul mai pe frunte pentru ca oamenii straini (si necredinciosi, spune-le pe nume, la ce te feresti?) sa nu-i zareasca parul si sa cada in pacat. O vad si acum cum isi creste copiii frumos si bland: ii citea lui Ahmed povesti cu motani, ii invata poezii cu "Mama mea e-o mama buna", inventau jocuri, le facea filmulete, le vorbea minunat despre tatal lor, ii lasa sa se joace dezbracati in curent, dar ii pacalea sa-si puna flaneaua pe spate ca pe o pelerina cu puteri magice, iar buzunarele ei ascundeau mere mari si rosii, lucioase sa-ti ia ochii si mai multe nu!
La Predeal, a urcat o fata cu bratul luxat pe partie, careia ii pusesera o artera ca sa-i tina bratul imobilizat si ii facusera o injectie cu alvocalmin. Pana a urcat prietenul ei, a ajutat-o sa-si puna valiza sus un batranel care arata exact asa cum imi imaginam ca arata Plesu atunci cand eram mica-mica si a devenit el ministru de externe (inainte sa-l vezi pe bune si sa fii dezamagita de lipsa sepcii de stofa si a ochelarilor cat jumatate de fata cu pastila in partea de jos pentru vederea de aproape). Batranelul, care isi rupsese si el mana cazand de pe cal pe cand era mic, s-a chinuit putin sa puna sus valiza cu pricina, ceea ce a suparat-o pe batranica lui; dar el a linistit-o batandu-i cu degetele pe genunchi: "Amabili nu trebuie sa uitam sa fim, nu trebuie..."
La Busteni, Mariam si Ahmed au ramas pierduti in fata muntelui, iar mama lui a oftat incetisor: "Ce frumos e, Doamne! Fagarasul e asta sau ce e, nu l-am mai vazut niciodata asa frumos!". Eram si eu pierduta in amintirile mele, asa ca n-am avut puterea sa deschid gura ca sa-i spun ca sunt Bucegii. N-am putut. Ba chiar mi-am dorit sa dispara cu tot cu frumusetea lor si cu amintirile lor de pe fata pamantului. Dar m-am uitat la cei doi copilasi cu gurile cascate si m-am simtit vinovata pentru egoismul meu. Ei ce vina au?
Si ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:
Zaharia Stancu - Descult
2 comentarii:
hmm.. deci una peste alta nu e intotdeauna tragic pe tren.. nu e numai nefericire acolo.. nu-i rau.. nu-i rau deloc! :)
da, cristinicule, dar stii, astea de care povestesti sunt exceptiile frumoase, care ne trec in momentul in care intalnim vesnicii badarani care fumeaza (desi nu mai au voie!) si care "vorbeste" tare si asculta manele. Dar, da, iti dau dreptate ca trebuie sa fii deschis si sa mai faci si lucruri de care te-ai dezobisnuit de un timp, pentru ca s-ar putea sa descoperi frumusetea acelor lucruri....si ca sa imi mentin stilul, cateodata sa reconfirmi motivele pentru care nu mai faci chestia aia :)). TE PUP DEMISIONARO!
Trimiteți un comentariu