vineri, 22 octombrie 2010

Seara de joi

Seara de joi era prin traditie seara fetelor. Ajungeam la Simina pe rand (Alinut intotdeauna prima), urcam cu liftul care se misca cel mai incat din lume, atat de incet incat pare liftul perfect de facut dragoste. O auzeam de pe scara pe Tasha latrand ca o aparatoare perfecta si pe Simina repetand agasata Pune mana pe ea, pune mana pe ea! Evident ca nimeni nu punea mana (in afara de Alinut), cine crede ca panaceul in a calma un lup cu spume la gura e sa-i pui mana pe cap? Fii serioasa, Simino, pune tu mana pe ea daca te tine!
Una cate una ne infiintam toate, fiecare aducand cate ceva, un ou cu surprize, o punga de gauffres, un zambet, o fotografie, tigari, o poveste cu expati, buna-dispozitie. Si ne uita Dumnezeu vorbind pana venea Alex s-o ia pe Alinut si atunci stiam ca e timpul. Ne desparteam. Iar eu ma duceam acasa pregatita pentru o noapte alba, sa-mi termin raportul care trebuia livrat vineri. Invariabil.

Mi-a lipsit seara de joi, pana ieri, cand eu si Anca am petrecut prima noastra seara impreuna, ca fetele, noi si Barcelona. Joi. Asa cum se cuvine. Pe scaune inalte, cu ruj rosu, muzica de Vama Veche, mojito cu multa menta, doi bagatori in seama si povesti frumoase. In urma noastra a lasat Anca un bilet de metrou pe care a scris A+C=Love. Ca pentru orice prima seara.

Iar ajunse in la casa grande nu m-am apucat de scris niciun raport, nu! Ci ne-am facut un sandvis de betie (adica foarte sarat si cu de toate), am luat sticla de vodka si am mutat povestile pe terasa. 

Declar seara de joi reinstaurata!

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Festivalul trecerii

Echinoctiul de toamna se sarbatoreste ca Festivalul trecerii. Numele de sabat vrajitoresc nu-l dau, pentru ca avem si noi inca niste taine de pastrat. Ce e mai important este ca la festivalul trecerii se multumeste pentru toate semintele pe care le-am sadit anul asta si mai ales pentru tot ce am recoltat.
Asa ca am luat foarte in serios primul meu ritual in Barcelona. Am cautat impreuna cu Anca o lumanare portocalie care sa ma inspire, am cules frunze uscate ca sa impodobim altarul si tot impreuna cu ea am incercat sa dibuim care parte a casei noastre da spre nord (n-am reusit). Dupa care Anca s-a culcat intru cel mai mare respect pentru nebunia oamenilor, lasa vrajitoarea sa faca ce vrea daca n-are somn, ne vedem maine dimineata.


Asa ca mi-am aprins cuminte lumanarea pe terasa, am invocat puterile celor patru puncte cardinale dupa ureche (fiindca dupa cum am spus nu reusisem sa ne dam seama care-i nordul), l-am speriat pe regizorul care iesise sa-si ia un pahar cu apa si i-am umplut vecinului de sub noi curtea cu frunze uscate faramitate. Dar cel mai important e ca am multumit. Pentru tot ce s-a intamplat minunat anul asta si a culminat cu noi doua in orasul ondulat si viu ca o pedrera. Orasul care respira peste tot si de peste tot patrunde lumina in el. Orasul in care barurile si bisericile, deopotriva, reinventeaza padurea. Orasul in care in 15 de minute poti sa ajungi intr-o piata in care sa intrebi daca au flori de lavanda, iar vanzatorul sa strige spre taraba de langa: Hei, Mario, de unde ia domnisoara lavanda? Pentru toate am multumit. Dupa care am deschis cercul si am strigat Buna dimineata, Barcelona!, fiindca deja rasarea soarele (nu mi-am dat seama de unde, parca de peste tot in acelasi timp, dar mai cu seama din palmierul de vis-a-vis).


Tu pentru ce multumesti?