Sub soarele Toscanei

Descopar Toscana Valeriei asa cum o vede ea, galbena si calda, cu gustul de vin si mirosul de argila etrusca, cu povestile dantesti, cu pamantul nisipos care-ti intra printre papuci. Daca-i tarsai lenes si fericit. Daca nu, nu.

Iepurele cu ochi albastri nu mai e in curtea din spatele casei Valeriei, pesemne ca operatiunea Capturarea iepurelui cu ceas l-a ajuns si a profitat de prima ocazie ca sa se faca disparut. In schimb au ramas maslinul  si corcodosul. Si niscai busuioc din care azi am mancat cu buffala si paine pe vatra. Toscana si gusturile ei.

Tot acolo e si garajul cu amintirile Valeriei din epoca pre-spaniola. O Vespa ruginita dar care candva va fi avand farmecul ei, un ghiozdan de scoala primara cu cutie de sandvisuri incorporata, apreschiuri, carti despre masoneria italiana si un balansoar. Un pic din toate.
Fusta calatoare s-ar fi bucurat sa valureasca prin Toscana Valeriei.

Motan m-as fi dorit sa fiu/ C-un ochi verzui si-un ochi capriu

Bamse e partenerul de calatorie perfect. 

Bamse stie drumul si drumul lui duce intotdeauna unde trebuie. Bamse conduce zile si nopti in sir si nu te trezeste din somn decat ca sa-ti arate castele sau turme de oi de pe marginea drumului, sau vreo casa construita fix in mijlocul drumului european, curiozitati deh. Bamse depaseste limita de viteza, si cu toate astea, sub mainile lui magice, Silver Bullet revine la viata in mod miraculos. Bamse are o traista de Mary Poppins, plina de minunatii: zacusca din colectia familiei, papuci galbeni pe care nu-i vrea nimeni (nici el), dar care fac grozav de bine cand tie ti se rup slapii colorati pe care i-ai cumparat special pentru Croatia, exact cand ajungi in Croatia, are si betisoare de urechi roz pentru fetite, si chiar si pastile roz pentru cazul in care betisoarele roz de urechi nu fac nicio scofala. 

Bamse nu vrea sa apara in poze, dar nu se plange cand vrei tu, asa ca aduna de zor stanci croate cu apa turcoaz, balcoane cu muscate venetiene si lanuri de floarea-soarelui din Toscana. Bamse stie multe povesti, iar unde nu stie inventeaza atat de frumos incat tot reuseste sa te fascineze (vezi bazaconiile cu cavalerii templieri). Bamse rade tot timpul, rade si de bine si de rau, el rade de toti si de toate si n-ai cum sa te superi cand rade chiar de tine; rade chiar si din ochi, din ochii lui aurii de motan uitat la soare (Motan m-as fi dorit sa fiu
Cu coada-n sus, cu blana-n dungi
Cu gheare si mustete lungi
C-un ochi verzui si-un ochi capriu - Nichita, mai Bamse!)".

Dar Bamse nu are tastele unde sunt eu obisnuita sa le gasesc. Asa ca imi da prea mult de furca si ma opresc aici.

Maria bucuria

Atat as vrea, ca Maria, care nu-si cunoaste matusa, sa creada ca arat asa (ca fata din tablou adica).

Si ca imi petrec noptile invatand sa zbor si inventand povesti pentru ea. Iar zilele experimentand retete de ceaiuri si cautand haine mici de vrajitoare ca sa aiba si ea trusoul ei magic (pe care maica-sa n-o sa i le puna niciodata, ca cica sunt periculoase. De parca ce pot sa-i strice niste tinte unei fetite de un an?).

Si ca traiesc intr-un oras colorat si viu, unde e mult soare asa ca parul iti creste mai repede, unde se doarme in fiecare zi intre 2 si 4 asa cum ar trebui sa faca si ea, unde oamenii se iubesc mult ca oricum n-au altceva de facut, si vorbesc in multe feluri pentru ca vin din toate partile lumii.

As vrea ca Maria sa stie ca in somn invatam o multime de lucruri despre lume si calatorim fara bani pe unde ne vine. Si sa doarma mult ca sa visam amandoua ca vine in vizita la mine.

Maria, uite un cantecel pentru tine: Maria bucuria.

Recensamant primul an in Barcelona

Cand intra intr-o incapere stiu unde e nordul (de parca la ce-ti trebuie asta cand exista Google maps), stiu care e dreapta si care e stanga (asta numai pentru ca nu sunt in stare sa foloseasca ambele maini cu acelasi talent, cu una sa chatuiasca pe facebook, cu cealalta sa se dea cu ruj, cu umarul uneia sa tina telefonul in timp ce vorbeste si cu cotul celeilalte sa infunde gentile in sifonier ca sa nu cada peste ea) si pot sa petreaca 2 ore discutand despre cum se repara o priza (pe care noi o reparam f usor schimband becul, pt ca nu priza era de vina)...in fine, stiu sa faca o gramada de lucruri dar cu toate astea intra pre lista mea de "probleme":

• una bucata avocat galician insurat. Minunat, cunoaste Parisul ca-n palma, il iubeste pe Murakami, apreciaza cum trebuie un ceai magic si cunoaste rasfatul de a umbla prin casa in camasi marocane lungi si semi-transparente. Vorbeste engleza si franceza perfect, numai cu un pic de cuceritor accent spaniol. Dar cat se poate de insurat. Cu o avocata, cuceritoare si ea. Pe sistemul I met the man of my dreams and than I met his beautiful wife. Care, mai mult, asteapta un copil. Fericiti, ea se rasfata cu prajituri fara sa puna nimic pe ea pentru ca e fina si subtire ca o nimfa, el citeste "What to expect when you're expecting" si ne invata ca bebelusii trebuie lasati sa mearga in 4 labe cat mai mult posibil, ca asta le dezvolta nu stiu ce parte a creierului. Deci pe scurt fericiti si netulburati. Bun, acestea fiind date zic Chapeau bas, in aceasta combinatie nu ma bag, si merg mai departe.
• una bucata mascul paros. Tot galician. Neinsurat, dar barbatul tuturor femeilor. Gateste un mic dejun fantastic dupa o noapte la fel de fantastica, dar dupa ce pleci schimba cearsafurile ca sa-si primeasca urmatoarea femeie. Zic pas.
• una bucata portughez fotograf. Te plimba cu motorul, te duce la concerte, iti pune fado dimineata la trezire si-ti face poze in timp ce asculti ghemuita in paturica. Problema lui nu stiu care e, dar ceva nu era chiar curat in Danemarca. Asa ca merg mai departe.
• una bucata argentinian chitarist si profesor de yoga, pe deasupra si dansator de tango. Suna perfect, dar cand il asculti vorbind cu accentul ala argentinian aproape italienesc, lungind vocalele, ti se pare ca te minte tot timpul. Pe langa asta, nu pierde nicio ocazie sa se planga de ceva. Totul ii pute, nimic nu e chiar cum trebuie. Un om care se plange tot timpul nu e ce trebuie. Asa ca-l las in plata Domnului.
• una bucata columbian fara acte. Vesel si petrecaret, traieste in Barcelona ilegal si fuge de politie. In plus, e prea disperat. Nunununu, un barbat trebuie sa stie cand e cazul sa insiste si cand nu. Ne mai vedem pe aici pe undeva!
• una bucata catalan libidinos. Se uita la tine de parca ai fi o prajitura cu multa ciocolata si cu o capsuna fix in varf. Iti face toate complimentele pe care nu credeai ca le vei auzi vreodata de un barbat, pentru ca numai fetele observa asa ceva. Te plimba prin locuri ascunse din Barcelona, iti spune povesti despre fiecare coltisor si fiecare piateta, stie cel mai exquisite restaurante si cele mai exotice ceainarii, se converseaza cu aceeasi lejeritate despre Guardiola ca despre Salman Rushdie. Dar are nici mai mult nici mai putin decat prietena de 8 ani. O rusoaica fugita de la barbat in camesa alba pe timp de noapte si venita in Barcelona fara acte, numai ca sa fie cu el (bine, hai, povestea am idilizat-o eu putin, n-o fi fost chiar asa). Asa ca de 9 luni incoace tot spun pas...pas...pas...ihm, ceva nu merge...

Pe scurt, o colectie destul de buna. Acum suntem in asteptarea unui italian care sa vorbeasca spaniola cu accent argentinian, a unui francez caruia sa-i placa Galicia, a unui irlandez care lucreaza ca barman in Barcelona, a unui politist care intercepteaza imigranti fara acte si a unui rus cu sofer personal. Hai sa vedem ce aduce sezonul 2011-2012...

Universitatile

Cea mai apropiata e Universitatea pisicilor. Nici nu cobori bine Aribau, faci stanga, iar daca te uiti cu atentie printre fire de iarba si gramezi de frunze uscate o sa le vezi, una cate una. Doua alb cu negru, una cu dungi portocalii, vreo trei negre...si inca multe altele! Se apropie de gard si se uita la tine printre gratii, dar asta nu inseamna ca stau neaparat la mangaiat. Vor doar sa te cunoasca; se stie ca pisicile sunt fiinte curioase. Cateodata, daca ai la tine un yoyo adus de Milena din Berlin, se opresc sa se joace cu tine. Daca nu, sa fii sanatos! Ele sunt pufoase, grasute si blande, dar pur si simplu nu au chef azi!

A doua universitate, la care poti sa ajungi in 15 minute de mers pe bicicleta cu soarele in fata, e Universitatea citadelei. Printr-un pasaj subteran patrunzi in cladirea veche din caramida rosie, cu coloane inalte de nu le vezi capatul, intunecata si silentioasa. Atat de silentioasa incat n-ai cum sa gasesti un cuib mai bun de semiotica si hermeneutica; de cand am descoperit-o si mi-am gasit locul, fetele imi spun Harry Potter. Fie si-asa.

Iar cea mai indepartata e Universitatea gloriilor. Nu ne miram deloc de nume, avand in vedere ca in toata gloria lui se inalta chiar langa universitate un falus inalt de 38 de etaje. Pe care il vad de pe fereastra biroului meu de la modestul etaj 8 al universitatii si ma intreb cum o arata circumcis. Atat!

Ce ne trebuie

A lansat Alinut in seara asta o leapsa cu ce ne trebuie. N-o sa zic decat primul lucru de pe lista ei: surubelnita din 100 ml Vodka + sucul de la 3 portocale stoarse de noi (asa a zis Alinut, asa facem. De mana noastra sa fie stoarse, nu altfel!). Scriu aici ca sa ramana pe vecie si sa inteleaga si altii ca NE TREBUIE!

Simina a adaugat si ea ceva la lista de minunatii care ne trebuie.

Iar pentru ca numarul 3 e cu noroc, ma prind si eu sa mentionez ceva ce ne trebuie! Ceai din seminte verzi de cardamom si radacina proaspata de ghimbir. Am descoperit azi-dimineata reteta facand combinatii cu ingredientele din sertarul magic de plantute adunate de prin lume. Abia dupa ce si-a facut efectul m-a plesnit curiozitatea si dupa cautari asidue am descoperit combinatia intr-o reteta afrodisiaca din 1001 de nopti: seminte verzi de cardamom si ghimbir! Iata!

Ce ne mai trebuie?

Personaje

A fost odata ca niciodata, asa cum incep toate povestile demne de a fi povestite, un andaluz care locuia intr-o debara. Pe o saltea murdara si veche, dormea dus pana la 4 dupa-amiaza. N-avea ce sa fie rau. Poate ca-i lipseau niste lucruri... un pat adevarat, ferestre, aer, lumina... Dar era fericit. Iar noi amuzate.

Pasul 2 a fost sa-si ia inima in dinti si sa se instaleze in camera lui de drept. Dar pentru asta a trebuit sa-si suflece manecile si sa stranga toata mobila victoriana care trona in mijlocul camerei, sa scape de lampadare si jilturi, sa-si monteze patul, sa curete praful care parea strans in ani intregi de nelocuire si mai ales sa-si ia ramas bun de la debaraua care il adapostise atata timp. Dar, in schimbul efortului, andaluzul s-a ales cu un pat adevarat, cu multa lumina dimineata direct pe perna lui si cu propria terasa de pe care sa strige cand se trezeste Hola, Barcelona! spre disperarea vecinilor (nu, el nu face asta, asta fac numai eu, pe terasa comuna dinspre salon).

Pasul 3 a fost sa-si dea seama ca in camera lui minunata cu multa lumina lipseste ceva...i-a trebuit ceva timp, dar in cele din urma a dibuit ce lipsea: usa. Si dupa ce a petrecut 2 luni auzind toate intimitatile venite din camera vecina (intamplator, camera vecina este chiar a mea), s-a mobilizat sa-si monteze o usa la intrarea in camera. Un moment important in viata oricarui barbat.

Pasul 4 poate va fi (poate...zic) sa-si monteze si o clanta la usa. Pentru ca usa lui scoasa din Catalogul obiectelor de negasit nu are clanta. Pesemne ca era mai ieftina asa. Ii uram succes, ca sa reuseasca sa-si inchida/ deschida proaspata usa.

Ca sa intelegem mai bine, rasfoim asa:

Jacques Carelman - Catalogue d'Objets Introuvables

Coincidente

• Inainte de deschiderea festivalului de film, bem o bere cu baietii si ii invatam sa spuna Noroc, adaugand ca daca vor traducere literala pot sa spuna si Sanatate, dar la noi numai batranii spun Sanatate. Dupa care intram in sala de proiectii si auzim din difuzoare: Noroc, sanatate!. Baietii raman siderati, eu si Anca ne invartim un pic in loc si nu intelegem ce se intampla. Intr-un final de dam seama: filmul care deschide a 17-a editie a festivalului independent de film din Barcelona e romanesc. Entuziasm, aplauze, felicitari, multumim, stiti, cinematografia romaneasca bate tot!
  
• Ne asezam si noi pe un covor ca toata lumea, prindem si niste perne, cand ma uit mai bine, vad ca in film joaca George Costea. Ma agit toata, ma intorc spre unul dintre baieti si-i zic Eeeei, el a fost coleg cu mine in liceu! Cineastul se simte dator sa dea vestea mai departe, in 20 de secunde toata lumea stie ca Georgica a facut Sava si cat de minunat dansa.
  
• Asteptam la toaleta si ma uit la fata de langa mine. Imi plac cizmele tale, ii spun, de unde le-ai luat?, la care ea face cea mai simpatica fata dezolata si-mi zice Aaa, le-am luat din tara mea, din Romania! Entuziasm maxim, imbratisari, cum te cheama, ce faci mai tarziu.
  
• Totusi, cizmele, cizmele totusi, de unde le-ai luat? Pai stii, incepe ea sa-mi explice, vis-a-vis de Tomis e un magazin... Anca aude si se activeaza si ea Esti din Constanta? Si eu! Entuziasm maxim, imbratisari, cum te cheama, ce faci mai tarziu, schimbam numere de telefon.
  
• Aprind calculatorul cu o mana, cu cealalta deschid fereastra. Click pe Safari cu privirea nesigura a omului care se trezeste de dimineata la 4 PM intr-o zi de marti, pentru ca la 7 AM inca mai asculta Beatles la pick-up. Si am un deja-vu. Imi apar Beatlesii pe monitor, cat toate zilele, in alb si negru. Ma gandesc ca inca mai visez, dar apare scrisul cu litere de-o schioapa The Beatles. Now on iTunes. Iubesc Apple si cum citeste el ganduri!
  

Nimic nu e intamplator.

Tango in picioarele goale

Nu mi-am incaltat inca pantofii rosii de tango, pentru ca in Barcelona se danseaza in picioarele goale. Ca sa poti mangaia podeaua si sa poti desena pe ea semnul infinitului cu pernitele-penite inmuiate in pudra. Multi visatori cu ochii inchisi in picioarele goale se invartesc in cerc si zambesc din cand in cand cand recunosc pe pielea lor cate o aschie sarita din parchetul Giselei.

Zvacnesc afara din cerc si o pup pe Gisela de ramas-bun asa cum cere stilul argentinian, pe un singur obraz, ca sa nu-mi atrag vreo injuratura argentiniana ca am stricat armonia dansului. Nu primesc decat un zambet complice, stie si ea ca portughezii nu au rabdare sa te astepte cu casca in brate pana ti se termina dansul. Imi arata cu degetul unde mi-am aruncat Conversii ca sa castig timp; vezi ce bine e sa nu trebuiasca sa-ti mai si dai jos pantofii de tango? Secundele castigate le vei petrece traversand Barcelona luminata de felinare pe motocicleta sau ascultand concertul celor doua fete care te imbie la dragoste mai rau ca o zi ploioasa, sau savurandu-ti vinul si prajitura cu ciocolata ghemuita in fotoliu la masa din spatele scenei. Daca pui problema asa, te gandesti de ce te-ai mai incalta in pantofi de tango vreodata?

Seara de joi

Seara de joi era prin traditie seara fetelor. Ajungeam la Simina pe rand (Alinut intotdeauna prima), urcam cu liftul care se misca cel mai incat din lume, atat de incet incat pare liftul perfect de facut dragoste. O auzeam de pe scara pe Tasha latrand ca o aparatoare perfecta si pe Simina repetand agasata Pune mana pe ea, pune mana pe ea! Evident ca nimeni nu punea mana (in afara de Alinut), cine crede ca panaceul in a calma un lup cu spume la gura e sa-i pui mana pe cap? Fii serioasa, Simino, pune tu mana pe ea daca te tine!

Una cate una ne infiintam toate, fiecare aducand cate ceva, un ou cu surprize, o punga de gauffres, un zambet, o fotografie, tigari, o poveste cu expati, buna-dispozitie. Si ne uita Dumnezeu vorbind pana venea Alex s-o ia pe Alinut si atunci stiam ca e timpul. Ne desparteam. Iar eu ma duceam acasa pregatita pentru o noapte alba, sa-mi termin raportul care trebuia livrat vineri. Invariabil.

Mi-a lipsit seara de joi, pana ieri, cand eu si Anca am petrecut prima noastra seara impreuna, ca fetele, noi si Barcelona. Joi. Asa cum se cuvine. Pe scaune inalte, cu ruj rosu, muzica de Vama Veche, mojito cu multa menta, doi bagatori in seama si povesti frumoase. In urma noastra a lasat Anca un bilet de metrou pe care a scris A+C=Love. Ca pentru orice prima seara.

Iar ajunse in la casa grande nu m-am apucat de scris niciun raport, nu! Ci ne-am facut un sandvis de betie (adica foarte sarat si cu de toate), am luat sticla de vodka si am mutat povestile pe terasa. 

Declar seara de joi reinstaurata!

Festivalul trecerii

Echinoctiul de toamna se sarbatoreste ca Festivalul trecerii. Numele de sabat vrajitoresc nu-l dau, pentru ca avem si noi inca niste taine de pastrat. Ce e mai important este ca la festivalul trecerii se multumeste pentru toate semintele pe care le-am sadit anul asta si mai ales pentru tot ce am recoltat.

Asa ca am luat foarte in serios primul meu ritual in Barcelona. Am cautat impreuna cu Anca o lumanare portocalie care sa ma inspire, am cules frunze uscate ca sa impodobim altarul si tot impreuna cu ea am incercat sa dibuim care parte a casei noastre da spre nord (n-am reusit). Dupa care Anca s-a culcat intru cel mai mare respect pentru nebunia oamenilor, lasa vrajitoarea sa faca ce vrea daca n-are somn, ne vedem maine dimineata.

Asa ca mi-am aprins cuminte lumanarea pe terasa, am invocat puterile celor patru puncte cardinale dupa ureche (fiindca dupa cum am spus nu reusisem sa ne dam seama care-i nordul), l-am speriat pe regizorul care iesise sa-si ia un pahar cu apa si i-am umplut vecinului de sub noi curtea cu frunze uscate faramitate. Dar cel mai important e ca am multumit. Pentru tot ce s-a intamplat minunat anul asta si a culminat cu noi doua in orasul ondulat si viu ca o pedrera. Orasul care respira peste tot si de peste tot patrunde lumina in el. Orasul in care barurile si bisericile, deopotriva, reinventeaza padurea. Orasul in care in 15 de minute poti sa ajungi intr-o piata in care sa intrebi daca au flori de lavanda, iar vanzatorul sa strige spre taraba de langa: Hei, Mario, de unde ia domnisoara lavanda? Pentru toate am multumit. Dupa care am deschis cercul si am strigat Buna dimineata, Barcelona!, fiindca deja rasarea soarele (nu mi-am dat seama de unde, parca de peste tot in acelasi timp, dar mai cu seama din palmierul de vis-a-vis).

Tu pentru ce multumesti?

Scrisoare de bun-ramas

Domnitele mele dragi,

Maine-poimaine se face 17 septembrie, asa ca mi-am luat inima in dinti sa va trimit de acum mailul de la revedere ca sa nu fiu stresata toata saptamana. Luni dimineata e un moment numai bun sa scapi de toate lucrurile neplacute. Drept dovada ca pana si scoala a inceput mai devreme ca sa fie luni prima zi.

Va multumesc mult de tot pentru ultima jumatate de an, care a fost minunata! Va multumesc pentru toate OOP-urile, RFQ-urile, PTS-urile si PPR-urile cu care nu m-ati lasat sa-mi bat capul singura, pentru rabdarea cu care mi-ati dezvaluit minunile Excel-ului, pentru masa din sala de focus pe care m-ati ajutat s-o schimb si pentru toleranta cu care mi-ati suportat manifestarile de expresivitate. A fost exclusiv meritul vostru pentru faptul ca in numai cateva luni Nielsen a reusit sa-mi fure inima (exclusiv am zis!).

In tot cazul, plec cu un zambet humongous pe fata datorita voua si sa stiti ca o sa mi se para foarte suspect daca nu faceti push sa veniti la mine in vizita! Va astept cu sangria si cu insight-uri culturale despre spanioli. Daca vreti va fac si o plotare, dar sa aduceti voi flipchartul.

Mai avem cateva zile, sa ne bucuram de ele!

Crisa

P.S. V-am lasat mostenire cariocile parfumate, folositi-le cu cap

Crisa

Free-rider crazy sociologist

110 Aribau Street, 3rd floor, flat 2  

Barcelona, Spain

www.cumsafiiolady.blogspot.com

Prima poveste a fustei calatoare sau Interludiu din Barcelona pentru nunta Siminei

Pune la un loc Conversi plini de nisip, esarfe colorate plus Zdob si Zdub si obtii tabloul tipic de mare. In tabloul asta, fetele danseaza pana dimineata ca de obicei, vodka se duce prima, Macavei culege scoici de pe plaja si din cand in cand cate un catel pufos si le aduce pe toate in camera. Val se trezeste mai devreme decat toate, camera Alinutei e cea mai ordonata, Irina miroase frumos. Milena rade din toata inima. Soni ne gateste ciorba la cazan. Toate par asa cum le stim de cand ne stim.

Dar in tabloul asta, ceva e diferit. Poate faptul ca am facut stanga la Constanta in loc de obisnuita dreapta, asa ca suntem la Corbu in loc de Vama Veche. Sau faptul ca dupa ani de zile de planuri esuate, Crisa, Val, Mihaela, Alinut si Simina au reusit sa fie impreuna la mare; pentru prima oara nu lipseste niciuna. Sau faptul ca pe un perete ruleaza poze cu noi de cand eram mici. Asta chiar e iesit din comun!

Dar de fapt special pentru noi e ca Simina e in alb. Irina ii pune o floare in par iar peste el voalul de mireasa. E mai frumoasa ca niciodata! Ma emotionez asa de tare ca trebuie sa-mi musc buzele ca sa nu plang (asta pentru ca numai 5 minute au trecut de cand radeam de Alinut ca e slaba de inger). Nu ma ajuta prea tare, asa ca alunec pe langa perete cu pretextul ca ma duc sa ma schimb pentru ceremonia de pe plaja. Azi nu plange nimeni!

Si aici se termina aventura mea cu fusta calatoare. Am incheiat un pact cu fetele sa nu iau fusta cu mine la Barcelona, ci sa le-o las lor. O vor da de la una la alta si fiecare va trebui sa-si impartaseasca aventurile pe care le-a trait imbracata fiind cu ea. Fusta calatoare va spune mai departe povestea nuntii Siminei, cea mai frumoasa poveste din cate am trait la mare, separat sau impreuna.

Si ca sa intelegem mai bine, citim asa:

http://fustacalatoare.blogspot.com/

Camera mea a devenit a mea

Lasa targurile de vechituri, du-te la IKEA! Dupa 2 ore de rascolit rafturi cu lampi, cutii colorate si asternuturi de pat, ne-am intors la conac fericite. Avem desfacator de sticle de vin, avem pahare casablanca pentru long drinks, avem si cearsafuri rosii pentru camera mea cea verde.

Raul deschide un Albali de Crianza cu noul desfacator si imi povesteste ca a vrut sa-mi faca o surpriza si mi-a comandat o masuta de noapte. Are in mana o ruleta si-mi arata pe ruleta cat va fi de inalta si cat de lat va fi blatul, ca sa ma convinga ca va incapea perfect langa pat si ca surpriza lui e binevenita. Il cred.

Anca isi ruleaza o tigara langa mine cu gesturi de perfect lady. Cu aceleasi gesturi cu care ne-a gatit salata de ton si a si spalat vasele dupa aia. Ma astepta sa termin de scris.

Prima zi de viata noua

Trebuia sa-i acord Ancai mai mult credit atunci cand a ales casa. Anca stie ce face, prin urmare traim intr-un conac in centrul mic-burghez al Barcelonei. Avem semineu, salon cu argintarie in dulap si un palmier fix in fata terasei. Pentru ca-l avem si pe Raul, un perete e plin de filme si jazz; iar pentru ca-l avem si pe Emilio, debaraua noastra e ocupata cu o saltea pe care el doarme 18 de ore pe zi. In restul timpului, atunci cand e treaz, trage de noi sa bem pe banii lui. Pe scurt, perfect.

Camera mea e verde si inca n-o simt a mea. Parca sunt in vacanta. Ieri am fost cu Anca la un targ de antichitati si am negociat pentru o oglinda si un tablou, dar cand am ajuns inapoi la conac tot ca in vacanta m-am simtit. Apoi am ales cel mai bun vin rosu, Tempranillo de Rioja, si l-am baut impreuna pe terasa, dar eu stand cu ochii tinta la palmier tot ca in vacanta m-am simtit. Azi am stat pe iarba in parc si eu m-am simtit in vacanta. Am gasit impreuna un curs de tango argentinian, un club de echitatie si o scoala de dans din buric, dar eu tot ca in vacanta ma simt. In seara asta ne vom alege cursurile si sper ca din momentul in care ne vom stabili profesorul coordonator sa nu ma mai simt in vacanta.

Nu e rau in vacanta, dar ramane sentimentul ala ca te intorci la ceva.

Inapoi pe drum

Vara 2010: Varsovia 3 zile, Paris 5 zile, Barcelona un an. Din aproape in aproape, din ce in ce mai mult, ca sa nu se sperie Shirin.

Echipamentul de calarie este deja in bagaj, la fel uleiurile pentru licori magice. La carti a fost mai greu, dar am hotarat sa iau cu mine numai acele carti pe care n-am reusit niciodata sa le citesc, pentru ca dupa cateva luni de catalana imi va fi drag sa citesc in romana orice. Chiar si pe James Joyce, care a scos untul din mine. Cartile de tarot insa sigur isi vor gasi loc printre "esarfe, tatuaje si betisoare de urechi" (Andrei dixit). Un Angel nou a fost special achizitionat pentru aceasta ocazie; celelalte parfumuri ma asteapta acasa si vor da mirosul vacantelor mele.

Pantofii de tango n-au fost cuibariti inca. Mai avem cateva zile de dans.

A sosit Maria!!

Maria a sosit. Cu o zi mai devreme decat preconizat. Atat de devreme incat m-am trezit din somn la 7 dimineata cu un mesaj de la Merveilleuse soeur, citez: Gata, vine Maria. Sunt la spital. N-am mai citit si restul mesajului care anunta ca mai dureaza vreo 2 ore tot procesul, pentru ca am intrat in vrie si intr-un gest de panica am trantit telefoanele cu dreapta de-au zburat cat colo, in timp ce cu stanga trageam de Teodora, bolborosind Teodorooo, nu dormi, s-a nascut Maria! Teodora dormea. 

Nu pot sa comunic nimic din extraterestrul eveniment si nici poze nu pot sa pun, pentru ca in calitate de mama sora mea are exclusivitate si la comunicatele si la imaginea Mariei. Dar atat va spun, arata ca o craiasa, e mica, rotunda si roz si nu seamana cu nimeni din familie. Slava Domnului!

Povestile pentru adormit Maria vor veni cand ma voi linisti putin si nu mi se va mai parea cel mai grozav lucru care mi s-a intamplat vreodata. Inca sunt in vrie. De vina e mesajul de la 7 dimineata.